M-am uitat întâmplător, într-o pauză de la studiu, la postările mele mai vechi și mi s-au părut senine, facile, unele, ușurele. Am constatat că în decursul anilor de când scriu pe acest blog m-am făcut mai ”mare” și mai serioasă, deși zilele trecute mă gândeam la o combinatorică provocatoare între mine și Crina Prida în care să mă fotografieze trendy, în maniera pozelor de blog fashioniste actuale, ca într-un procedeu antitetic declarat și frondeur față de linia comună atât de plictisitoare și, vai, atât de previzibilă!
Din păcate, sau din fericire (pentru mine) prefer să fiu ”boring” și serioasă acum, chiar dacă e vară și lumea are chef de prăjit la soare, pe malul mării sau în preajma piscinei. Nu neg că dispoziția este dată exclusiv de auto-claustrarea impusă  în scopul terminării tezei mele excesiv de lungite în timp. Noroc cu dead-line-urile…ce ne-am face fără ele!?
Studiez continuu despre vestimentație, motiv de meditație continuă asupra temei.
 În ce măsură hainele ne reflectă personalitatea și în ce măsură ne-o ocultează?
 Haina poate să fie foarte bine ambalajul care te ascunde și nu te revelează. Nu vorbesc aici, strict despre lungimea fustei sau a pantofilor adoptați- vorbesc despre întreaga înfățisare și despre mesajul pe care il transmite ea, celor din jur. Într-o accepțiune comună, majoritatea își revelează felul de a fi prin intermediul aparenței,  unde sunt incluse, automat și veșmintele, dar există cazuri, ce-i drept mai puține, unde exteriorul este modelat ca o pavăză împotriva unei percepții adecvate asupra sinelui de către ceilalți. Aceasta este partea, de departe mult mai fascinantă a modei, că permite mascarea sinelui, că permite protejarea lui. Alegerile indivizilor sunt astfel subsumate unui trecut care și-a lăsat amprenta, unor  anumite experiențe de pe urma cărora vulnerabilitatea acelora ce aleg această cale a avut de suferit, unui anumit capital cultural deținut.  Există mitul că acele persoane care se înveșmântează în negru o fac ca să treacă neobservate, dar este foarte greu să treci cu vederea pe cineva îmbrăcat în negru, zi de zi, mai ales ținând seama de simbolistica negrului in cultura occidentală.
Am dat astăzi peste un citat care s-a constituit ca punct de plecare pentru această postare. Citatul este următorul:
 […] ” în plus față de puterea regulilor și rolurilor , forțele situaționale capătă tărie odată cu introducerea uniformelor, costumelor, măștilor, a tuturor deghizărilor care ascund aspectul obișnuit al cuiva și care promovează anonimatul și reduc responsabilitatea personală. Când cineva se simte anonim într-o situație, ca și cum nimeni nu-i cunoaște identitatea adevărată ( și astfel nimănui, probabil, nu-i pasă) este mai ușor să se comporte în moduri antisociale ” – Philip G.Zimbardo- Efectul Lucifer de la experimentul concentrațional Standford la Abu Ghraib, Editura Nemira, 2009

Am cules pe parcurs o sumă de imagini care subliniază vizual, într-un mod fashionist,  această dorință de ascundere/protejare/neasumare a unui statut existențial în fața celorlalți. Deopotrivă cu aceste caracteristici, oarecum negative, imaginile posedă un mister indiscutabil la fel ca și persoanele ce nu se lasă citite în codul comun vizual,  căci dacă am lăsa totul la vedere din noi,  cum am mai putea fi interesanți și de dorit în ochii celorlalți?

Hussein Chalayan

Da, uneori moda face și treaba asta, să ne redea prin ascundere mai interesanți ( decât suntem în proprii noștri ochi) celorlalți. De aici, ea posedă acea forță magnetică, cu multe sensuri ambivalente care ne ține deopotrivă captivi și în egală măsură, liberi de a-i străbate cărările.