Phantom Thread
Phantom Thread-the poster
Despre acest nou film a lui Paul Thomas Anderson circulă zvonul ca ar fi o capodoperă. Dacă aveți curiozitatea să vă dedați la recenziile ce se găsesc din belșug, pe net, privitoare la film, veți descoperi unanimitatea criticilor care insistă să proclame filmul ca o veritabilă “masterpiece”.
Avînd la bază dubla poveste de dragoste a lui Reynolds Jeremiah Woodcock cu moda, dar și cu noua sa muză și apoi soție, Alma, filmul este ceea ce se cheamă un film plăcut de urmărit; cu cadre picturale aparte, muzică superbă și costume frumoase și curate în cea mai clară accepțiune a cuvîntului.
Postez eu, trailerul aici, dar ca să pricepeți teoria e necesar să vedeți filmul.
Dacă mai adaug că rolul lui Woodcock, celebru designer londonez al anilor ’50 este jucat de Daniel Day-Lewis, aflat la ultima sa prestație, înainte de retragerea din planul profesional, ingredientele pentru succesul de public sînt asigurate, fără nici un dubiu.
Am fost curioasă să văd filmul pentru ca era vorba despre inside-ul unei lumi care face obiectul interesului meu necondiționat.
Filmul este o ficțiune și este inspirat din biografiile însumate ale mai multor designeri celebri printre care, caracterul cel mai evident ilustrat face referire la Balenciaga. Sînt cîteva replici de-ale lui Woodcock care sunt preluate de la Balenciaga, pentru cei ce i-ați citit biografia. Atmosfera casei de modă este inspirată de austeritatea casei sale, iar aroganța comportamentală este marca Lagerfeld.
Scenariul a fost scris împreună de regizor și de Daniel Day-Lewis, iar în referințele pentru inspirație se vehiculează și numele lui Charles James, celebrul designer american, Norman Hartnell și alții.
Woodcock și Alma – scena debutului love-story-ului
Cu regrete enorme ( sau nu), eu consider filmul o rețetă sigură de succes la public, fără a-i atribui deloc caracterul unei capodopere cinematografice, cu Daniel Day-Lewis la pupitru sau nu.
Nu voi aduce în discuție jumătatea a doua a filmului, care e surprinzătoare în sens pozitiv, ducîndu-te într-o zonă de thriller light.
Dacă sînteți cumva designeri de modă, istorici de modă, biografi, filmul nu va fi de natură să vă încînte decît ca un fel de entertainment orchestrat cu mare artă.
Unul dintre neajunsurile sale majore, din perspectiva mea, este că face exact același deserviciu ideii de designer și de modă, cu care, deja, suntem familiarizati; prin extensie acest deserviciu poate fi perceput la nivelul oricărei activități creative, artistice. Artistul/ designerul reprezintă un caracter egotic, obsedat de creația sa, ce se desfășoară după reguli imuabile într-o lume, aparent fără emoţii.
Woodcock, cocoș de lemn, într-o traducere brută, se poartă exact așa cum ne sugerează numele. El e un temperament chinuit care schițează continuu, obsedat de contururile formelor din mintea sa. E un workaholic împătimit care desenează și-n ajunul Anului Nou lăsîndu-și tînăra nevastă să iasă singură la petrecere.
Repet, daca nu ați citit biografii ale designerilor de modă totul poate părea credibil și perfect coerent.
Alma & Woodcock
Cel mai chinuit creator pare să fi fost YSL, după cum dau mărturie cărți și filme legate de personalitatea sa. Balenciaga era sobru, perfecționist, reținut, de aceea poate fi perceput ca arogant. Dior era prietenos, galant cu clientele sale, fara acea obsesivitate legată de procesul creatiei, mai degrabă perseverență în a-și urmări un vis, iar Karl Lagerfeld era extrem de prolific, ceea ce vedem chiar si acum, foarte generos ca și caracter cu cei apropiați, cult, și da, arogant ca atitudine exterioară. Toți acești creatori de modă pomeniți, și mulți alții pe care nu-i voi aduce în discuție erau homosexuali. În istoria modei sînt puțini creatorii de modă aflați într-un cuplu heterosexual, Lacroix și Ungaro, care-mi vin acum iute în minte.
Dar cum sa facă un love-story cu valențe homosexuale un regizor american? În nici un caz ca Jalil Lespert, regizorul de origine franceză a filmului biografic YSL din 2014. Mi- a fost greu să-l urmăresc dar am făcut-o pentru că deborda de autenticitate. Nu știu dacă a fost declarat de critici masterpiece, dar eu l-am văzut la Tiff și mi-a ridicat probleme reale față de poleiala și stereotipia care ni se livrează cînd este vorba de modă.
Rochia de mireasă a prințesei belgiene Mona, cu evidenta referire la Mona von Bismarck clienta lui Balenciaga
Phantom Thread este un film nice cu rochii frumoase și muzica la fel, cu un Daniel Day-Lewis absolut superb, as always, cu o mica intrigă thriller care vrea să ne convingă de amprenta hitchcock-iană cusută de Anderson in întrețesătură, asemenea celuilalt -cock care prindea mesaje în căptușelile veșmintelor ca un fel de ritual magic al creatorului. Se pare că Alexander Mc Queen făcea chestia asta, dar ideea e frumoasă și mă convinge prin suflul pe care hainele il duc cu ele indiferent de purtator.
Unde am regăsit autenticitatea creatorului obsedat de creația sa este în scena în care una dintre clientele sale, este dezbrăcată de Alma, iubita sa, la cererea acestuia pentru că dezonorase cumva rochia îmbătîndu-se criță.
Cred că dacă nu ar fi trebuit livrat un film obligatoriu cu succes de public, care să marcheze încheierea apoteotică a carierei unui mare actor cum este Day -Lewis lucrurile ar fi stat diferit, mai provocator, cel puțin pentru mine. Veți spune, poate, după ce vedeți filmul, că moda este doar pretextul pentru povestea de dragoste, iar eu vă voi spune că dacă e așa, toate celelalte detalii precise legate de atelierele de couture de odinioară, inclusiv faptul că în rolurile lucrătoarelor din atelier au fost distribuite chiar lucrătoare autentice și nu actrițe, te conduc cu gîndul la dorința regizorului de a crea o atmosferă cît mai autentică. Doar că la un moment dat story-ul scîrțîie.
Inside-ul atelierului lui Woodcock cu rochia de mireasă în prim plan
Mergeți, oricum să-l vedeți, e plăcut și reconfortant într-o zi umedă de februarie.
Leave a Reply