![]() |
Alphonse Mucha style |
Departe de mine gândul de a critica acum, în acest moment, tipul acesta de atitudini. Nu, nici vorbă. Înainte de sărbătorile pascale, prinsă in noianul de treburi ”caznice” ascultam una dintre bucățile mele preferate și anume Jesus Christ Superstar a lui Andrew Lloyd Weber și Tim Rice. E ca un ritual anual pentru mine la care nu pot renunța și care îmi face foarte bine, deși această operă rock este considerată, de mulți, blasfemiatoare. Iubesc si Mattheus Passion și dispozițiile mele muzicale alternează conform stării interioare. Am remarcat, însă că mi-e mai aproape și empatizez mai ușor cu J.C. Superstar. Asta mi-a dat de gândit…în fine, ideea era alta, meditația, dacă îmi pot permite să-i spun așa era alta. M-a frapat întotdeauna cum Fiul încearcă să negocieze cu Tatăl, curmarea suferinței după care se repliază și acceptă că nu voia Sa e importantă ci cea a Tatălui. Bun subiect de cugetat înainte de Paști.
M-am întors astăzi dintr-o mică excursie de la munte. Două zile, am fost ruptă de civilizație :). Am umblat pe căldură și pe distanțe pe care nu le fac în mod normal, și mai ales cu piciorul, într-un spațiu superb deal-vale. Deconectarea de la cele obișnuite și conectarea la cele neobișnuite se face firesc, fizic, dar nu fără oarecare rezistență psihică- de ce să merg? e prea departe…mi-e lene, ce am de văzut mai mult decât dacă stau pe dâmb și butonez telefonul. Partea bună e că am mers- aerul e curat, verdeața primăverii e verdeață acolo în Țara Moților, florile sunt flori si fluturii sunt mulți și colorați, așa cum scrie și în abecedar. Am urcat și am coborât, m-am udat la picioare și am călcat în noroi, m-am urzicat și într-un final fericit am ajuns la biserica satului, cocoțată sus de tot ca să ți se taie respirația până acolo și să simți, așa, paradoxul viețuirii. Nu pot descrie răsplata primită la intrarea în biserică pentru că ar fi prea greu de descris și nu sunt o fire mistică și dacă aș fi n-aș face-o public nicidecum. Pot spune doar atât: inegalabil!
Am ieșit apoi și am coborât puțintel la fântâna pusă să adape drumeții. Nu era cană de băut apă ci doar o găleată. Am coborât găleata în fântână și gestul acesta simplu m-a făcut să mă simt iar, incredibil. Am ridicat găleata și am băut bărbătește din ea. Apa era limpede și rece. Eu eram fericită ca un copil care nu știe ce-i acela robinet. Nu-i o prostie treaba aia cu ”simple things in life”, doar că noi suntem prea comozi și nu vrem să suferim deloc. Nici măcar nu bănuim ce urmează după aceea.
Mă gândeam apoi că lucrurile frumoase se găsesc în cufere sărăcăcioase ca în povestea aceea în care nu cuferele poleite și grele ascundeau comori ci tocmai cel mai prăpădit dintre ele și că aparențele păcălesc cel mai adesea- asta e și ideea cu șarpele boa și pălăria din Micul Prinț, o altă poveste pe care o iubesc.
Apoi, acum seara întoarsă acasă, trebăluind pe fundalul sonor sus pomenit, m-am gândit că nu-i așa de important cum și pe ce cărare ajungi unde trebuie. Ideea este să o faci cumva, oricum.
E de prost gust ce spun? sper că nu, dar dacă este, mi-o asum. Cred, mai degrabă, că e vorba despre ceva natural, dar care acum a ajuns să pară artificial. A nu se înțelege că aș bea apă zilnic din fântână sau că m-aș lăsa urzicată benevol, mereu, întru redobândirea naturaleții – nicidecum. E doar chestia aia faină, de redescoperire printr-un mic sacrificiu a esențelor, de recuperare a lor, chiar dacă temporară, pentru a putea merge înainte.
![]() |
Perla Marek for Fine Taste Magazine-summer 2011 |
Cât despre mine vă urez Sărbători de Paști autentice și un strop de esență…de sine! 🙂
![]() |
||
Andrea Hertzog for Diva 1/2008 |
Leave a Reply