O postare care țintește să lămurească, dacă poate, frustrările unora dintre cei care activăm, așa cum putem, cum ne permitem, în domeniul atât de ingrat al designului vestimentar/ al creației de modă, în România.
Dincolo de opinia pe care o să o ofer, astăzi pe blog, vreau să mai specific, a nu știu câta oară că ceea ce este imaginea modei în ochii publicului nu coincide defel cu ceea ce este moda văzută de cei care sunt în interiorul acestui sistem, mă rog, în cazul României nu se poate vorbi de un sistem funcțional și articulat al modei,  de aici plecând și problematica postării de azi.
Imaginea care s-a creat modei în ochii publicului ține cu orice preț de ideea de notorietate și celebritate.
Moda pare să fie unul dintre vehiculele care te poate propulsa perfect într-o tagmă de VIP-uri, dacă știi ce și cum să faci, iar pe lângă prezența sau absența talentului trebuie să se situeze fără tăgadă abilitatea de a știi să tragi sforile potrivite.
Asta ține de imagine.
Dincolo de gard, e mai întotdeauna leopardul. Mai robust sau mai pricăjit, după caz. Leopardul, în acest caz este o metaforă pentru strădaniile marii majorități a designerilor care se luptă să facă față onorabilă în ingratitudinea situației post-instituționalizante ( universități. școli, institute)
Asimilarea designerului cu croitorul crează primului un complex de inferioritate, supărare și frustrare. Nu puțini sunt cei care se simt ofensați de această categorisire în condițiile în care, mulți recurg la tipul de activitate specifică atelierelor de croitorie pe comandă, sau cum spun francezii, mai pompos, sur mesure, sau englezii, custom made.
  Mici lămuriri sunt necesare:
Primul creator în istoria modei este considerat Worth, pentru că avusese ideea genială ca pe lângă materiale să ofere clientelor sale de spiță aleasă, un caiet cu schițe, din care acestea puteau alege vestimentații unicat făcute pe măsura lor. Până la el au mai existat figuri cunoscute ca Rose Bertin pe vremea lui Ludovic al XVI-lea sau Madam Palmyre în vremea lui  Napoleon III, femei cu spirit de afaceri nițel mai dezvoltat care au reușit să depășească statutul unei simple confecționere ce lucra în umbra maestrului croitor.
Cu prestația lui Worth se depășește cadrul artizanului priceput și se trece la noțiunea de ‘‘couturier” care, în limba franceză desemnează ceva mai mult decât traducerea sa , simplă în limba română de croitor.
După ideile novatoare, pentru acea perioadă, ale lui Worth se dă startul creatorilor de modă numeroși, iar mai apoi după rapidul avans tehnologico-industrializant a apărut designerul. Termenul care dă această titulatură provine din limba engleză și desemnează tipul de activitate de proiectare în parametrii binecunoscuți ai creativității, funcționalității și esteticii. Croitorii, au rămas în continuare, mâinile drepte ale creatorilor, sau designerilor, respectiv, în acord cu epoca îi numim astăzi tehnicieni.
Am spus tehnicieni pentru că, din punct de vedere al tipului de activitate pe care o implică ideea de croitorie aceasta se desparte în două faze distincte: aceea de croire și aceea de confecționare, iar specializările acestor tehnicieni pot, sau nu să înglobeze ambele aspecte. Tehnicienii pot executa haine estetice, impecabile fără a avea, întotdeauna o viziune care să depășească cunoștințele lor tehnice. Designerii crează, gândesc, proiectează colecții de piese vestimentare după un concept care ia naștere în minte după perioade câteodată, chiar îndelungate de timp de cercetare, prin analiză și sinteză date de orice poate să-i provoace creativitatea ca o impresie de culoare, amintire, carte, poezie, situație etc. După ce prind contur în minte, acestea sunt traduse în schițe care presupun abilități de desenare și coloristică sau, these days, abilitatea de a folosi tehnici digitale care au înlocuit vechiul talent, nu că ar conta în ceea ce se întâmplă, după cum spuneam post-instituționalizant.
Schița își găsește, la rândul ei, traducerea sa tehnică, realizarea tiparului și prototipului în cazul vestimentației de serie.
Măiestria, meșteșugul, știința sau orice alt sinonim v-ar veni în minte, a  celor două părți implicate în ecuația creației sunt absolut lăudabile și pot face casă bună împreună ca într-o famile fericită happily ever after, cu condiția flexibilității și capacității de adaptare la nou  a ambelor echipe.
Acum…de ce se ofensează designerii când sunt percepuți ca și croitori?
Marea majoritate a designerilor care activează în România, sub această nobilă titulatură, exact asta fac, no offense.
De ce fac asta? Ei, asta este o altă întrebare, la care vă răspund tot eu, care m-am supărat de nșpe mii de ori pentru folosirea acestui termen, chiar de persoane luminate la cap.
O intervenție a mea pe un post local de televiziune purta titulatura peiorativă și vădit ironică plus tenta de spectaculozitate inerentă unui titlu de știre care se respectă. ”Croitoreasă cu doctorat”, unde eu încercam să explic dificultățile de care se lovesc designerii în dezarticularea totală a modei din România, unde  în universități avem locuri cu nemiluita, neacordate cu nevoia reală pe piață de acest tip de profesie. Ai făcut chestia asta, o iubești, e meseria ta…așa că trebuie să te descurci. Sper că nimeni nu se mai iluzionează la ora actuală că de pe băncile școlii vei deveni celebru ca YSL și vei avea un succes monstruos la un public fie sărac, fie văduvit de minima educație estetică fie snob și înnebunit după branduri consacrate occidentale.  Dacă totuși prin urzeala fericită a proniei divine, îl ai ( în pronie intrând și chestii mai pragmatice gen PR corespunzător, promovare media idem) nimeni nu-ți garantează că imaginea succesului tău coincide cu realitatea hainelor gândite de tine care nu-și găsesc în fapt real cumpărătorii, asta la modul susținut în timp.
De ce nu lucrează designerii în firme de confecții unde să li se poată valorifica cunoștințele și talentul?
1. Pentru că în România aceste firme cu mici excepții sunt în cădere liberă sau ăia de le manageriază zic că nu-i big deal să faci modă și nu angajează designeri.
2. Pentru că, presupunând că firmele de confecții ar exista și ar fi pline de succes, manageriate de tipi deștepți. designerii nu sunt pregătiți de pe băncile școlii pentru ceea ce înseamnă acest tip de activitate.
Atunci, designerii noștri aleg să-și facă propriile firme, comete, cum le zic eu, care trec, unele mai repede altele mai încet pe cerul întunecat al modei românești, încercând să penetreze cum pot, marea Troie a vestimentației înseriate de mall, informă și uniformă,adesea, plus oferta imensă de produse obosito-prăfuite pe care continuă să o producă firmele autohtone cu reminiscențe din vremea de tristă amintire.
Așa că designerii se supără dacă sunt numiți croitori, pentru că o lele vine și își comandă o rochie după Angelina Jolie la Oscaruri. La tanti îi sună telefonul și bietul designer aude cum asta spune că e la croitor. Ce știe ea săraca? Știe de orele tale multe de studiu și cercetare, de planșele tale perfect lăcuite și expuse, de strădania ta? Știe cât de priceput(ă) ești tu în Photoshop? Știe câte ore de tehnologie și de auto-didacticism ai făcut peste ca să înveți să-ți gândești tiparele? Nu știe.
Că dac-ar știi, tot nu s-ar schimba nimic.
În situația aceasta, croitorii, tehnicienii, tipariștii văd că tu faci ce fac ei de când lumea și pământul și consideră că sunt designeri. Care-i supărarea?
Drept să vă spun n-am soluții. Am avut soluție doar pentru mine ca să nu mă stric de cap, pentru că am ales cu ani mulți în urmă să fac asta și nu am putut renunța, indiferent de condiții sau de parti-pris-uri. Am ales să fac și croitorie și am ales, ca din când în când să ies public cu colecții care să mi reprezinte felul de a gândi moda. Pentru mine hainele au povești în spate. Probabil, dacă vă plac poveștile mele vă vor plăcea și hainele.
Mai cred că imaginea modei, aceea cu succesul la care se visează, ține de rețete personale și netransmisibile cu făcătură de destin, iar ca imaginea succesului în modă să coincidă cu realul succes din care să poți trăi perfect în România nu există.
Aveți o poveste…credeți în ea…no matter what!