Cum se construiește mitul: Coco Chanel

Am ales să fac această postare, pentru că acum 137 de ani, în data de 19 august s-a născut Coco Chanel.

O să trecem peste toată istoria fabuloasă a vieții ei, despre care puteți citi pe internet nenumărate articole, din viața reală puteți citi cărți dedicate ei și biografii mai mult sau mai puțin reușite sau binevoitoare.

Cert este că o asemenea creatură, aflată complet în afara timpului său, cu un dat natal aparte, nu avea cum să nu stârnească comentarii și interes chiar și după ce a încetat din viață în 10 ianuarie 1971.

Coco Chanel a deținut toate atributele necesare care însumate puteau conduce la crearea unui mit. Pentru cei care cunosc, deja, fragmente din viața sa, trebuie spus, o dată mai mult că și-a gestionat imaginea cum nu se poate mai constructiv în scopul creării unei legende aureolate în jurul propriei persoane.

Ceea ce nici nu s-a lăsat prea mult așteptat. Personalitate controversată, provenind dintr-o familie simplă, crescută la un orfelinat patronat de maici, Coco nu mai dorea, ca tânără fată și apoi, ca persoană matură, să se facă vreo referire la ceea ce însemna trecutul său, de aceea a avut mare grijă să oculteze cu dibăcie orice ar fi putut ajunge în atenția publică, menit a-i șifona imaginea.

A operat cu inteligență un photoshop existențial al cărui scop era să o redea, așa cum ne și apare din poze, rasată, aristocrată și o femeie cu stil, prin definiție.

Nimeni nu putea depune o mărturie certă asupra trecutului său. După copilăria austeră, de unde, este foarte posibil să fi venit pe cale subliminală preferința pentru cele două non-culori, alb și negru, Coco ar fi dorit să fie cântăreață, iar numele astăzi consacrat de Coco Chanel i-a venit taman de la un cântec pe care aceasta îl performa alături de sora sa in cafenele.

Ko Ko Ri Ko sau Qui a vu Coco era intitulat, destul de infantil, acest cântec, de la care se pare că i s-ar trage porecla, deși ea nu recunoștea acest lucru și spunea că numele i s-ar trage de la alintul tatălui său.

Acum câțiva ani, când am citit o biografie a sa scrisă de Edmonde Charles Roux, o carte primită în dar de la foștii mei studenți (anul cu care m-am confruntat cu grave probleme legate de un sistem mafiot- dar aceasta este o altă poveste) aveam senzația că o plac sau că mi-e simpatică Coco Chanel.

După ce am mai citit și alte mărturii și confesiuni, mi-am dat seama că era un fel de femeie cu care nu rezonez decât în ceea ce privește stilul și pasiunea pentru modă.

Coco avea abilitatea indicutabilă de a se servi minunat de oameni pentru a trage diverse foloase de pe urma lor. Este cunoscută povestea cu Balenciaga, pe care am povestit-o aici, dar fiecare persoană sau personaj trebuia să servească scopurilor sale.

Prietenia cu Winston Churchil, pe care l-a cunoscut datorită ducelui de Westminster, un fost iubit de-al său, nu mai puțin prestigios decât alții, avea să-i servească de minune când războiul s-a sfârșit, iar Coco a fost reținută pentru presupuse activități de colaborare și implicit trădare.

Cât de mult omul și natura sa se reflectă în creație este o interogație care poate, merită mai mult decât o retorică sterilă, iar modul cum cineva profund umanist se uită la creațiile sale, după aflarea unor detalii de genul acesta nu are cum să nu fie influențat de un anume tip de etichetare subiectivă.

Să nu uităm că Chanel lucra din tinerețe la mitul său, care avea să dăinuie, iată, mult după moartea sa. Ambițiile sale nu erau mărunte defel, iar poate că o altă rivalitate cu celebra Elsa Schiaparelli a funcționat ca o oglindă în care Coco și-a văzut taman ceea ce nu avea prin destin.

Schiaparelli provenea dintr-o familie bogată și destinul nu le-a fost defel potrivnic nici uneia în aceeași perioadă istorică ingrată. De fapt, una dintre tarele acestei creatoare celebre, era tocmai intoleranța față de orice alt demers artistic diferit de al său.

Poiret a fost criticat mereu, Dior la fel, Balenciaga deși inițial apreciat, după ce i-a greșit, nefiind de acord cu publicarea unei poze cu ei doi în publicația Women s Wear Daily a fost marginalizat și depreciat la modul absolut ofensator. Nu mai discutăm despre opinia sa legată de Elsa.

Curioasă din fire, după ce am citit episodul cu naziștii și activitatea sa de spion, de care, se pare că a uitat lumea, mi-am spus că ar fi interesant să văd harta astrală a celebrei Coco.

Coco era leoaică ca zodie dar, surpriză, avea Luna în zodia Pești. Pentru cine deține un minim de cunoștințe astrologice este clar că această lună a fost responsabilă cu multe dintre intuițiile sale legate de carieră, mai mult, situată în casa II, cea a banilor și a posesiunilor materiale.

O lună aspectată astfel face nativul foarte creativ, intuitiv, vizionar. Vă sună cunoscut? Dincolo de asta, aspectul dă o sensibilitate mare, ce poate fi mascată sub multe alte aspecte cum s-a și întâmplat la modul real.

Ultima dintre iubirile sale a fost un ofițer nazist cu care a și plecat în Elveția după sfârșitul războiului ajutată de prietenul Churchill. Parisul avea să o revadă pe Coco abia în 1954, când cu surle și trâmbițe s-a mutat la Ritz unde a și murit mai apoi.

Relansarea casei sale de modă, costurile personale și toate cheltuielile au fost suportate cu stoicism și admirație mută, tocmai de omul pe care ea a încercat să-l înfunde ani de-a rîndul, considerându-se nedreptățită pentru câștigurile obținute de parfumul Chanel 5 produs de acesta, nimeni altul decât Pierre Wertheimer.

Chanel ne învață mai bine decât oricine, desigur dacă ai și stofa necesară că poți cere și pretinde oricât, iar eventualele umbre devin întunecate doar atunci, la fel ca și în artă când în combinație intră lumina.

Nu trebuie trecut cu vederea deloc aportul său în lumea modei, deși eu susțin că ea, spre deosebire de Balenciaga s-a născut și a activat exact la momentul oportun.

Chanel era în plină evoluție în perioada anilor nebuni, care s-au potrivit mănușă felului său de a privi femeia și ceea ce aștepta viitorul de la femei.

Chiar dacă ea a lansat hainele lejere, inspirate din vestimentația masculină, cu influențe din vestimentația leisure time, confecționate din materiale comode, nu trebuie trecut cu vederea că tendința generală a acelor vremuri era aceea de emancipare nu doar vizuală a femeii, lucru care a avantajat-o perfect din punct de vedere creativ.

Apoi a propos de construcția mitului, Chanel era obsedată de propria imagine, multiplicată asemănător cu modul în care și-a decorat salonul cu acele oglinzi care ofereau nenumărate unghiuri și fațete celor care se oglindeau în ele. Nu puțini au fost fotografii celebri care i-au imortalizat chipul și look-ul inconfundabil în acel tip de imagini foarte glamorous specifice Holywood-ului și cinematografiei.

Din nou, să nu uităm, Coco era leoaică, nici ea nu a uitat acest lucru în bătăliile sale, iar mormântul său, proiectat chiar de ea are la căpătîi cinci capete de lei care îi veghează somnul, ca într-un car triumfal etern.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte opinia mea despre Chanel aș putea spune că a fost ca un fel de Brâncuși în modă. A epurat liniile, esențializând și păstrând doar strictul necesar, lăsând loc pentru interpretări subiective.

Iar dacă pare o blasfemie ce susțin rog a se cerceta similitudinile între cele două maniere de creație, desigur un act ce este posibil printr-un anume grad de educație estetică deținută. Nu o iubesc pe Coco Chanel dar o admir.