Îmi pare rău că am nimerit astăzi să povestesc, sper să-mi şi iasă, taman despre Chateau de Ripaille. Bad day today, dar, spre final, norişorii au trecut.
La fel era şi în duminica când am vizitat castelul Ripaille aflat în vecinătatea oraşului Thonon-les-Bains.
 Acum, e adevărat că vizita unui castel, cu o istorie veche de pe la 1293 când a fost el, ctitorit, merită o zi gravă, plumburie şi  serioasă pentru crearea unei atmosfere propice.

Castelul deţine o poveste specială, ca orice castel care se respectă şi a cărui viaţă, la fel ca cea umană trece, prin perioade faste sau nefaste.

Gândit iniţial  ca un conac, de către contele Amedee V de Savoie, personaj amintit de mine în postarea anterioară, a fost regândit ca un loc de desfătare în secolul XIV, de către Bonne de Bourbonne, iar apoi, într-un total contrast cu destinaţia iniţială a fost transformat în mănăstire adăugându-i-se o capelă pentru rugăciune.

AMEDEE V DE SAVOIE

Amedee VIII, cunoscut sub numele de Felix V, dar nerecunoscut drept papă, se va retrage aici, după pierderea soţiei sale, împreună cu câţiva dintre tovarăşii săi de arme. Din câte se pare, retragerea sa nu a însemnat neapărat recluziune şi post, după cum aflăm din mărturiile rămase celebre ale bucătarului său şef, Maistre Chiquart, ce enumeră în memoriile sale cantităţile imense de vânat necesar pentru festinurile şi banchetele de la castel. De altfel aceasta este şi una dintre posibilele explicaţii etimologice ale denumirii castelului Ripaille- ”faire la ripaille’- semnificând ideea de a chefui în exces.

Firul monastic,oarecum se va păstra până la Revoluţia franceză, când castelul va fi vândut ca bun naţional unui domn oarecare Amand şi după alte peripeţii va fi cumpărat, către sfârşitul sec. XIX de către Frederic Engel-Gros, un industriaş bogat şi foarte estet care îl va aduce în starea în care este, şi astăzi vizitabil.

Nu doar castelul a reprezentat, de-a lungul istoriei punctul maxim de interes ci şi amplasarea sa în zona atât de privilegiată a lacului Leman, laolaltă cu fauna şi vegetaţia deosebită a locului. Există şi un vin celebru al castelului şi întinderile sale sunt, şi acum, împânzite cu viţă de vie.  Aici am urmat o cărare foarte interesantă, din pivniţele castelului, care au o ieşire destul de absconsă  pe un drum ce se cheamă, chiar aşa…drumul vinului şi care, pare destul de lung când eşti singur singurel, mă rătăcisem de Daria, sau ea de mine, aşa încât am mers pe acest drum flancat de-o parte şi de alta cu verdeaţă, dar care şi a păstrat caracterul labirintic până la ieşirea printr-un mic portic vechi şi prăfuit, pe a cărui siguranţă nu părea că te poţi bizui, şi care te scotea, finalmente, în grădina unde se organizează azi nunţi, recepţii şi petreceri.

Pentru toate aceste detalii aparte, dacă aveţi răbdare puteţi urmări filmuleţul de mai jos, foarte haios şi atractiv pe care l-am văzut într-una din sălile castelului. Sunt foarte admirativă faţă de toate aceste facilităţi şi informaţii, absolut fireşti, pe care un sistem viabil de turism ţi le pune la dispoziţie.

În ordinea parcurgerii încăperilor va fi şi postarea imaginilor. Nu detaliez decât unde simt nevoie de a specifica ceva anume. Ceea ce totuşi voi spune, este că tot ce înseamnă restaurarea şi reconstrucţia castelului, mă refer la interior, s-a făcut în estetica predominantă a începutului sec.XX, Art Nouveau cu elemente foarte actuale şi astăzi.

Detaliu tavan

Capela personala a d-nei Engel-Gross

Printul perdelei care datează de la începutul secolului  este vizibil şi ca proiect expus pe pereţii camerei de zi a d-nei Engel Gros

Recunosc că am fost părtinitoare şi am făcut mai multe poze pe ”domeniul” doamnei Engel-Gros, pentru toate acele mici detalii, care, pe noi femeile ne fac fericite, inexplicabile pentru partea masculină, apoi, din punct de vedere al stilului decorativ, Art Nouveau, reprezintă chintesenţa ideii de feminitate dată de volute, spirale, curbe, motive nenumărate vegetale, şi sevă a culorii.
Închei cu câteva detalii scoase din context de Daria, dar care mi-au plăcut tare pentru ideea vieţii care colorează zidurile roase de timp şi intemperii ale castelului. Documentaristul subiectiv, adică eu, şi artistul vizual în devenire, Daria vă mulţumesc pentru atenţia acordată 🙂