Cine n-a auzit de Evian să ridice mâna sus! E imposibil să nu fi auzit de celebra apă minerală îmbuteliată în sticla cu aspect soft şi romantic…

Evian les Bains cum a fost numit oraşul cu începere din 1865, pentru a-i sublinia caracterul de staţiune elitistă şi cu scopul evident de a atrage turişti, este un loc cu un farmec aparte care ne-a cucerit pe dată.

 Situat şi el, pe marginea lacului Leman sau Geneva cum îi spun elveţienii, cu străzi pe coline şi în pantă, cu o fermecătoare arhitectură specifică Art Nouveau, cu al său Palais Lumiere, construit de unul din celebrii fraţi Lumiere şi anume Adolphe, cu Casino-ul său, toate datând cam din perioada când oraşul începuse să se numere printre destinaţiile favorite ale protipendadei, adică în jurul anilor ’20, Evian respiră, chiar şi după tot acest timp trecut, acea atmosferă specifică staţiunilor cu istorii aparte, atât oficiale cât şi neoficiale.

E suficient să te plimbi pe străzile sale, să priveşti ca un voyeurist  redutabil la ferestrele misterioase acoperite cu perdele de dantelă, încercând să ghiceşti  poveşti pasionale de alcov, dincolo de ele, să hrăneşti lebedele de pe lac, atât de familiarizate cu turiştii, să imaginezi scenarii perdante la Casino, sau, de ce nu scenarii de succes şi câştig…totul vorbeşte despre fosta forfotă mondenă în care nume ca Marcel Proust, Anna de Noailles, Frederic Mistral sau Fratii Lumiere îşi găseau clipe de răgaz şi odihnă creativă aici.

 Evian are misterul său. Îl are şi vorbesc foarte serios. Într-una din celebrele sale clădiri care adăpostea sursa de apă minerală Cachat, ce şi-a dobândit numele după proprietarii săi, la vremea aceea, cunoscută sub numele de Source Cachat, misterul este la el acasă.

Ce am postat mai sus este partea din faţă a Casei Apei, aici, în holul principal poţi afla toată istoria apei minerale Evian, foarte documentată şi cu explicaţii ştiinţifice, pe care, dacă ai răbdare le asculţi. Noi, fetele artiste, n-am avut defel, recunosc. Am preferat să mergem pe o străduţă îngustă în spatele clădirii unde, era ca şi cum ai fi plonjat într-o altă realitate, aceea a Belle Epoque-ului.

După wow-urile şi privirile iniţiale de admiraţie,am avut ideea să ne băgăm nasul şi să vedem ce se ascundea dincolo de geamurile bine placate. Chiar n-am priceput nici acum de ce spaţiul respectiv nu este dat în folosinţă turistică. Daria, care e mai înaltă, s-a întins cu mâna în sus spre micile ochiuri libere de geam şi a fotografiat următoarea chestie:

Sunt în stare să lansez un concurs pentru aflarea la ce foloseau maşinăriile alea, în acest scop aştept inginerii. Mi s-a părut foarte misterios, poate din cauză că sunt ocultate  şi cumva, puţin înspăimântătoare. Poate ne dă careva un răspuns. În mijloc se afla diva cu pricina, înconjurată de diverse mecanisme bine ascunse privirii.

Sursa de apă efectivă, acum, este afară şi am prins un moment privilegiat să o fotografiez fără japonezele extaziate ce-şi făceau selfie after selfie, uitând, în goana lor după crearea de impresii favorabile altora să şi trăiască propriul moment turistic- a propos de simulacrul lui Baudrillard. 
Am mai avut ocazia specială să prindem o expoziţie Chagall la Palais Lumiere, expoziţie gândită din perspectiva artistului ca şi grafician, aspect cu care, recunosc, nu eram foarte familiarizată, ceea ce ne-a rotunjit frumos şi rodnic zilele din Evian, căci au fost aproape două.
Unul dintre punctele mele favorite de interes a fost portul unde mi-am găsit şi micul iaht/barcă preferat/ă 🙂
Daria, terasa de adăstare:
E frumos totul, e frumos în sensul acela pe care îl înţelege oricine şi oricine îl poate percepe fără adaosul de cool atât de uzitat în zilele noastre. Sincer, nici nu m-am gândit dacă e cool…probabil că e.  Are atmosferă şi culoare aparte care vorbeşte magic despre lumi demult apuse.