Mai rar pe aici. Ce ciudățenii se petrec de nu mai am timp și dedicare pentru acest jurnal virtual. Dar dacă ați ști cîte îmi circulă prin cap și mîini zilele acestea nu aș fi defel condamnabilă. Postările serioase le voi lăsa pentru după vacanță. Adică taman atunci cînd vă întoarceți voi și plec eu. 😀

Pentru că ele chiar merită citite și nu am deloc chef să le pasez între problematicile Untold sau dramele unei Românii de Ev mediu. Înțelege fiecare ce vrea. La fel cum există vestimentația serială și site-ul Fb a devenit un fel de chestie serială- fie cu catastrofe fie cu divertisment. Cînd nu sunt drame zbînțuim. Două extreme, două fațete ale acelorași alegeri ale marii majorități. Nu mă deranjează. Mă deranjează doar repetiția lor, la fel de tare cum mă agasează trei gagici îmbrăcate la fel. Stereotipia, clișeul, repetitivitatea.

Așa că nu o să obosesc acum pe nimeni încercînd să-l conving de chestii altfel, de autenticitate, de lipsă de imagine fațetată. Mi-e teamă că în curînd o să o iau și în bască pentru că nu m-am afiliat nici la Untold dar nici la drama de la Caracal.

M-am afiliat la recuperarea unor stări de bine, încărcîndu-mi bateriile la Bistrița. Și despre asta o să vorbesc puțin. Despre locurile care te încarcă energetic. Acuma sigur că ce poate avea o casă bătrînească cu un nuc în curte?

Nimic din spectaculozitatea și grandomania unui festival de muzică ultra-trîmbițat, și cu certitudine nimic din negura unor drame care ne fac pe noi, pervers fericiți, că nu ni s-au întîmplat nouă.

Dimpotrivă, atmosfera de acolo șoptește doar pentru mine sotto- voce despre interioritate sau interiorizare, recuperare a ta, cel de demult. Cam atît. Nimic spectaculos.

Am stat în grădina care altă dată, copil fiind, mi se părea imensă. Pe vremea aceea erau straturi ordonate de ceapă verde, salată, morcovi. Roșiile se aflau de obicei mai la capătul grădinii și ocupau un loc consistent, înainte de dovleci. Pe lîngă straturi creșteau tufe de rubarbă iar străbunica mea făcea o prăjitură bună de tot cu ea. De-atunci nici că am mai mâncat așa ceva. Chiar dacă grădinuța e acum goală și nu mai cultivă nimeni nimic în ea, ochii mei citesc acea realitate a vegetației și a abundenței, iar cerul oricum pare același, nemișcat de zeci de ani, la fel de albastru și necuvîntător.

Apoi străzile. Străzile mai au poveștile lor pe care continui să le aud. Pășind pe ele însuflețesc cu detalii toate amintirile. Ah, uite aici era o frizerie, fix la capătul Sugălete-ului,unde în vitrină era o poză cu Elvis Presley gigel și frumușel, pe care o vînam, mică fiind. Am elaborat numeroase scenarii cum voi cere poza, dar mi se părea imposibil, aproape o acțiune criminală la care eram sigură că nu mi se va răspunde, așa că am preferat să trec zilnic, cu obstinație pe acolo, măcar să o admir. Am avut noroc cu Marcel, un coleg de clasă de la Cluj care mi-a plătit apoi toate polițele frustrării în multe poze cu Elvis. Poza cu Elvis necerută a rămas, însă ca o metaforă pentru tot ce n-am avut curajul să revendic mai apoi.

Multe dintre locurile cu o destinație precisă pe vremea copilăriei mele, ca de pildă alimentara Munca ( ce denumire bizară!) unde mă tot trimitea bunica după diverse chestiuni nu mai există. Nu mai există nici librăria George Coșbuc în spațiul atît de familiar ce-l vizitam zilnic, căutînd noutăți, drumul la librărie fiind unul dintre ritualurile zilnice ale bunicului meu.

Nu există în plan real, vreau să spun, pentru că amintirea lor este atît de puternică, încît nici nu sesizez cînd trec pe acolo că există alte întrebuințări ale spațiilor respective, la fel ca și în cazul grădinii cu legume.

Orașele de provincie au o liniște și un farmec aparte- certitudinea că nu se petrec evenimente spectaculoase, demolante, dar totuși, senzația stranie că în dosul calmului aparent se ascund fapte tulburătoare, cam așa cum fierbe apa la foc mic.

Cît despre mirosurile verii din amintire ce să vă mai povestesc? Un amalgam întreg ce combina savorile pregnante ce ieșeau pe fereastra de la bucătărie pe care le amușinam din curte -porumb fiert sau vinete coapte, ce mă făceau să mă simt la adăpost și hrănită împotriva tuturor circumstanțelor aparent neprietenoase pe care le-aș fi putut sesiza ca și copil.

Mai exista ca spațiu privilegiat VERANDA, cu geamuri de sticlă, unde ședea chaise longue-ul meu, îmbrăcat în pături și unde petreceam ore întregi pe vreme ploioasă citind, întrerupîndu-mă doar ca să ascult răpăitul ploii pe țigle și pe sticla aburită a ferestrelor. Dincolo de ele se vedea ca într-o pictură impresionistă, vegetația abundentă a curții, udă, lucioasă și tremurătoare, dar atît de vie.

Și în ploile acelea de vară simțeai promisiunea căldurii înăbușitoare ce avea să ne toropească din nou. Vara.