Genius loci înseamnă, pentru cei ce nu ştiu, spiritul locului.
În toamna lui 2014, când am decis să mă mut şi am golit în viteza impusă de fosta mea proprietară, atelierul în care am stat exact 11 ani, am regăsit cu plăcere un alt loc, în care locuisem în tinereţe şi de care mă legau amintiri frumoase, dintre care cea mai preţioasă a rămas cea a aflării că voi avea un copil.
Apartamentul are numărul 111 şi dacă vă ştiţi cât de cât la chestii oculte ştiţi cu siguranţă că e un număr plin de semnificaţii, lucru pe care, atunci, nu-l ştiam.
Am rămas vreme de o bere, acolo, la fosta adresă, după ce a fost totul transportat şi după momentul firesc al curăţeniei, şi am admirat toamna pe fereastră. Am analizat ce simt. Eram fericită, senzaţie cu atât mai stranie cu cât, în general, noi, oamenii ne ataşăm de locuri, de oameni, de obiecte. Înţelegeam perfect că venise vremea să plec şi nu mă împotriveam. Aşteptam cu nerăbdare noul.
M-am întors pentru ultima oară în uşă şi am privit locul.
Nu mai avea nimic din farmecul paradoxal, cumva, al vieţii încremenite a obiectelor ce-l însufleţiseră. Nu mai rămăsese nimic. Îmi strânsesem catrafusele şi odată cu ele, cu mine care plecam, pereţii rămăseseră urâţi şi plini de găuri, în vreme ce linoleumul uzat cu care preluasem iniţial apartamentul şi pe care, ulterior îl parchetasem, mai frângea odată în plus, lumina jucăuşă şi caldă a soarelui de toamnă ce nu vroia să se predea pustiului încăperii
Eu eram fericită pentru că conştientizasem că orice tip de exteriorizare, expunere, aparenţă are îndărătul ei ceva mai profund care ţine de interioritate, în concluzie şi următorul loc va fi unul aparte.
Mi-am dorit mereu mai mult decât un ”serviciu”. Mi-am dorit mereu altceva nu un atelier, în sensul uzual al cuvântului. Mi-am dorit un spaţiu în care să pot lucra, dar să mă şi pot opri din lucru fără să vreau să plec. Să rămân şi să citesc, sau să ascult muzică, în vreme ce privesc pereţii şi mintea făureşte diverse. Unde să pot să beau un vin cu prietenii şi să ne simţim bine, musai asta, în timp ce eu lucrez, şi nu în ultimul rând un loc unde să nu te simţi stingher, nici eu, nici cei ce îi calcă pragul. Din diverse motive abia zilele acestea şi din nou, cu ajutorul unor prieteni apropiaţi s-a finalizat practic şi estetic The Cuib.
The Cuib m-a făcut să realizez că sunt o privilegiată şi o fericită, dar în egală măsură ştiu să fiu şi recunoscătoare şi să mulţumesc pentru fiecare lucru mic sau mare. Aşa că mulţumesc tuturor celor dragi mie care mi-au amprentat The Cuib. Love u all! Aş pune tag, dacă aş putea pe fiecare obiect de acolo şi pe emoţia pe care o transmite şi care încarcă locul, exact cu ceea ce povesteam la început. Acuma nu voi mai spune nimic şi voi posta imagini. Să avem cu toţii o primăvară frumoasă…că e 1 Martie!
În toamna lui 2014, când am decis să mă mut şi am golit în viteza impusă de fosta mea proprietară, atelierul în care am stat exact 11 ani, am regăsit cu plăcere un alt loc, în care locuisem în tinereţe şi de care mă legau amintiri frumoase, dintre care cea mai preţioasă a rămas cea a aflării că voi avea un copil.
Apartamentul are numărul 111 şi dacă vă ştiţi cât de cât la chestii oculte ştiţi cu siguranţă că e un număr plin de semnificaţii, lucru pe care, atunci, nu-l ştiam.
Am rămas vreme de o bere, acolo, la fosta adresă, după ce a fost totul transportat şi după momentul firesc al curăţeniei, şi am admirat toamna pe fereastră. Am analizat ce simt. Eram fericită, senzaţie cu atât mai stranie cu cât, în general, noi, oamenii ne ataşăm de locuri, de oameni, de obiecte. Înţelegeam perfect că venise vremea să plec şi nu mă împotriveam. Aşteptam cu nerăbdare noul.
M-am întors pentru ultima oară în uşă şi am privit locul.
Nu mai avea nimic din farmecul paradoxal, cumva, al vieţii încremenite a obiectelor ce-l însufleţiseră. Nu mai rămăsese nimic. Îmi strânsesem catrafusele şi odată cu ele, cu mine care plecam, pereţii rămăseseră urâţi şi plini de găuri, în vreme ce linoleumul uzat cu care preluasem iniţial apartamentul şi pe care, ulterior îl parchetasem, mai frângea odată în plus, lumina jucăuşă şi caldă a soarelui de toamnă ce nu vroia să se predea pustiului încăperii
Eu eram fericită pentru că conştientizasem că orice tip de exteriorizare, expunere, aparenţă are îndărătul ei ceva mai profund care ţine de interioritate, în concluzie şi următorul loc va fi unul aparte.
Mi-am dorit mereu mai mult decât un ”serviciu”. Mi-am dorit mereu altceva nu un atelier, în sensul uzual al cuvântului. Mi-am dorit un spaţiu în care să pot lucra, dar să mă şi pot opri din lucru fără să vreau să plec. Să rămân şi să citesc, sau să ascult muzică, în vreme ce privesc pereţii şi mintea făureşte diverse. Unde să pot să beau un vin cu prietenii şi să ne simţim bine, musai asta, în timp ce eu lucrez, şi nu în ultimul rând un loc unde să nu te simţi stingher, nici eu, nici cei ce îi calcă pragul. Din diverse motive abia zilele acestea şi din nou, cu ajutorul unor prieteni apropiaţi s-a finalizat practic şi estetic The Cuib.
The Cuib m-a făcut să realizez că sunt o privilegiată şi o fericită, dar în egală măsură ştiu să fiu şi recunoscătoare şi să mulţumesc pentru fiecare lucru mic sau mare. Aşa că mulţumesc tuturor celor dragi mie care mi-au amprentat The Cuib. Love u all! Aş pune tag, dacă aş putea pe fiecare obiect de acolo şi pe emoţia pe care o transmite şi care încarcă locul, exact cu ceea ce povesteam la început. Acuma nu voi mai spune nimic şi voi posta imagini. Să avem cu toţii o primăvară frumoasă…că e 1 Martie!
Leave a Reply