Întâmplarea face ca la un moment dat în cursul săptămânii trecute, în peregrinările dimineților mele liniștite cu rația de cafelație (citez Arina Gheorghiță) cotidiană să dau peste un articol din Dilema veche despre tristețea trecerii vârstei și ajunsul omului la magica cifră de 40 de ani.
Deși din start titlul nu m-a inspirat să citesc articolul, cred că îi spune după 40 de ani sau așa ceva, căutați la prietenii Dilemei pe site, mă împinge necuratul și citesc.
O litanie lungă, plină de dezavantajele acestui prag, cu ironii și sarcasme care te fac să te simți ca un idiot depășit, și ca vârstă, eu am 50 de ani, dar și ca problematici existențiale (dacă la 40 de ani te simți așa, ce mai poți face după, se insinuează discret întrebarea ghidușă în mintea ta) pe care după ce cu răbdare și determinare ai parcurs-o, te întrebi, firesc, ce-o fi cu tanti care a scris un asemenea articol.
După ce procesezi furia de moment și te calmezi, că tu deja ești zen la 50 de ani, sau cel puțin se presupune că ar trebui să fii, te întrebi la fel de firesc de ce naiba Dilema perpetuează acest tip de problematici ale nefericirii ca vocație a românului.
Paranteză- vă istorisesc o povestioară din tinerețea mea- aveam, cred vreo 20 și ceva de ani, undeva pe la începutul anilor 90, eram pentru prima oară la Paris, într-o excursie de studii. Eram mai mulți studenți merituoși cu profesorii noștri într-un fel de club, bar, nu mai țin minte unde exact, dar ceva cool, cred. Fuseserăm conduși acolo de un fost student și el, emigrat din țară cu soția și care ni se povestise înainte nu avusese un parcurs tocmai ușor pe acolo. Ce rețin este că soția sa era un fel de asistent designer la casa Herve Leger.
Herve Leger făcea niște rochii din benzi elastice cusute între ele- ca să o dăm puțin și pe fashion- iar pentru mine acest lucru reprezenta ceva măreț, wow să fii acolo assistant designer!
Băiatul trecut prin tot felul de neajunsuri pesemne, avea un aer acrit și cât timp a stat cu noi la masă, a avut grijă să ne taie complet orice aripi și orice brumă de entuziasm ne-ar mai fi rămas după spusele lui.
Muzica era plăcută, atmosfera la fel, eram în Paris în vremea aceea, eram tineri, aveam o viziune a viitorului mult supradimensionată, cum este normal la 20 și ceva de ani. Tot ce gândeai urma să prindă contur, ce mai, mare fericire.
La un moment dat începe ceva piesă de dancing. Lumea începuse să se miște a dans, și eu la fel, întotdeauna mi-a plăcut să dansez, dar necazul era că eram blocată de masă și nu puteam să mă desfășor…țin minte remarca lui care m-a făcut să mă simt oribil și după ce a scos asta pe gură toată lumea, inclusiv profii au rămas tăcuți din cauza agresivitații sale – era ceva de genul că unde mă cred, că îl fac de rușine- implicit îi fac de rușine pe toți și că mai lipsește să mă urc pe masă și să juisez. Cred că la vremea aceea nici nu știam sensul exact al noțiunii dar am intuit că era ceva nasol după cum a spus-o.
De ce vă povestesc acum chestia asta? pentru că într-un fel poveștile se leagă. Pentru că, de fiecare dată când cineva profund nefericit te vede pe tine împăcat sau liniștit, sau și mai rău, fericit- Doamne, ce năpastă!!!- va găsi cu cale să te ofenseze, să te pună la punct, să-ți vâre vreo două acreli, ca să-ți treacă de beatitudini și juisări gratuite care-l pun pe el în lumina propriei nefericiri.
Tanti zicea acolo ceva de genul, că degeaba faci sport să- ți scadă șuncile, că oricum nimic nu mai e cum a fost odată, că-ți cade ovalul( feței) dar și ovarul posibil 😀 adaug eu. Ce mai tura-vura o grămadă de neajunsuri!
Da, dom- le tot ce se poate. Programul cu tinerețea și frumusețea ca și condiții ale fericirii și succesului nu se trage, dragilor din industria de fashion. Povestea nu e de acum, așa cum spune și titlul postării mele. Programul ne-a fost inoculat prin povești, alea frumoase spuse de când eram noi micuți.
Fetele erau Cosânzene cu păr bălai și lung, subțiri ca trestia și cu ochii albaștri mari, sau whatever. Băieții erau voinici, înalți la stat și mari la sfat, și mai presus de toate viteji. Tot acolo găsim categoria moși și babe care în puține cazuri dau dovadă de calități, mai degrabă de defecte. Moșii oricum sunt mult mai buni decât babele, această categorie fiind adesea asimilată cu vrăjitoare strâmbe pline de negi cu păr și unghii lungi scârboase.
Industria de fashion, cinematografie și glamour a preluat ceva ce exista demult și i-a dat aura necesară ca să penetreze mai bine în mințile noastre. Așa că să nu mai acuzăm moda că ne-a pervertit mințile și imaginația prin ceea ce promovează.
Acum se naște o altă întrebare îndreptățită? Oare de ce niște oameni cu o cultură peste medie nu observă acest lucru de bun simț și se lasă de bunăvoie târâți în acest tip de abordare? De ce se exagerează ceva care ar trebui să fie privit cu umor și înțelegere, cu atât mai mult cu cât eforturile de menținere ale fiecăruia fizic, psihic și afectiv la vârsta maturității sunt demne de toată lauda și nu pot fi motive de ironie, ci dimpotrivă. E chiar lăudabil să te ții pe linia de plutire și să nu te cufunzi în lamentări sau, mai rău, chiar în alte substanțe etilice.
Precum bine v-ați dat seama n-am nimic cu tanti care a scris articolul. L-am citit, am comentat la linkul de pe Fb, mulți s-au asociat cu mine, cum era și normal, eu am dat unfollow la Dilema veche, pe principiul că nu am nici cel mai mic chef să înghit nefericirile altora puse pe tava publică și servite cu aromă de talent literar.
E un mod de a-ți vedea viața. Unii văd Cosânzene cu ovalul unde trebuie el să fie la vârsta deținută, alții văd vrăjitoare cu negi și gheare. E chestie de perspectivă. Eu sunt cu paharul pe jumătate plin.
Dacă credeți că postarea asta n-are nimic cu moda vă înșelați amarnic. Moda dependenței de nefericire începe să devină passe.
If you re happy and you know it clap your hands, if you re happy and you know it then your face will surely show it, așa că ovalul cade numai la unii. 😛
Leave a Reply