Manus X Machina II

Trebuie să vorbesc despre  și să arăt, cît pot, frumosul.

Azi am avut un pic de timp și mi-am amintit că am lăsat postarea cu Manus X Machina în plop. Mai eram datoare cu niște episoade. Sunt datoare, eu, cu multe episoade legate de NY, dar cred că acelea vor rămîne doar în amintirea mea. That s the way how things are going these days.

 Așa încît, specific unui taur autentic, care se respectă, îmi iau ceva bun de băut, mă așez în pătuc și încep să vă scriu despre această expoziție fabuloasă. Tot repet cuvîntul ăsta dar nu aș vrea să pară gol de semnificație. Asta voi încerca să demonstrez. E bine că a mai trecut timpul și vorbesc din amintiri. Mi-am recitit prima parte , pe care, recomand cu căldură să o parcurgeți ca să aveți itinerariul complet virtual în minte, dar mi s-a părut excesiv de crispată și mult prea distantă ca să atragă. Totuși, faceți un efort, cei interesați, am rugămintea asta. Sunt multe lucruri lîngă noi pe care  le trecem cu vederea din goană sau comoditate. Hai să fim curioși și să încercăm să aprofundăm contra curentului general al zilelor.

Începem cu plisarea, sau cu pleating cum spun englezii. Tehnica de plisare a fost inventată de Martin Petit în depărtații ani 1760 și avea la bază așa numitul ”plissage au carton”, metodă care se folosește chiar și acum de casa Lognon. Las la o parte faptul că eu am cunoscut o doamnă, mai demult, ce plisa materiale pentru fustele țigăncilor cu un fier simplu de călcat,  liniar și multă răbdare.

În secolul XX designerii au reușit să găsească modalități noi de pliere combinînd inovația cu noile tehnologii. Mariano Fortuny, de pildă, avea propria sa tehnică de pliere by hand, care a rămas învăluită în mister. Se povestește cum clientele sale trebuiau să-i trimită rochiile înapoi pentru a fi refăcute, deoarece pliurile în timp se desfăceau prin purtare.

Avantajul acestei metode a fost vizibil după apariția fibrelor sintetice care își păstrau forma obținută la căldură, prin plisare. Mary McFadden a patentat o metodă numită după numele său, Marii, ce folosea un material sintetic țesut în Australia, vopsit în Japonia și plisat in Statele Unite. Inovațiile sale au fost ulterior continuate de Issey Miyake, al cărui aport creativ a dus la directa plisare a pieselor și nu a materialului cum se făcea pînă atunci, lucru deloc simplu, datorită faptului că piesele trebuiau gîndite și realizate de două sau trei ori mai mari decît dimensiunea dorită, iar apoi precis pliate, călcate, potrivind cusăturile de asamblare, totul ca un uriaș sandwich băgat în carton la presa de călcare.

Issey Miyake

Issey Miyake

Issey Miyake

Primul colaj cu Miyake, reprezintă, după se poate vedea forma bidimensională a pieselor iar în colajul următor se vede la fel de evident, forma lor tridimensională însuflețită magic. Mie mi -a tăiat răsuflarea să văd tot ansamblul de aproape.

Secțiunea cu pleating se deschidea cu Madame Gres, să nu uităm de ea. Și maniera ei de drapaj, un mix între drapaj și plisare, oarecum, este prea puțin cunoscută. În multe dintre piesele realizate de ea intrau de la 13 pînă la 21 de metri de țesătură, așa numitul jerse de mătase, materialul preferat al creatoarei.

Madame Gres

Apoi am ajuns la tehnica plisării folosită actual în creațiile haute couture ale lui Raf Simmons pentru Dior, la fel de spectaculoase ca și precedentele.

Un capitol  aparte în expoziție îl deține secțiunea care revelează, parțial, tehnicile folosite în crearea veșmintelor și mă refer la numita ”toile”, un fel de pînză simplă și ieftină ce se constituie ca un fel de schiță tridimensională a veșmîntului și este folosită îndeosebi în haute couture. Prin folosirea acestei pînze pe manechinul de croitorie ( primul, realizat de Alexis Lavigne, din papier-marche și căptușit ușor cu ceea ce astăzi s-ar putea numi vatelină,  a fost patentat în 1850) creatorii au dobîndit o libertate de creație și de potrivire- fitting, a materialului pe corp, care pînă atunci nu exista.

Tot aici ni se explică prin exemple concrete diferența dintre ‘‘tailleur’‘ și ‘‘flou”. Tehnica tăiatului, sau pe românește, a croitului presupune cunoștințe foarte precise despre construcția tiparului și așezarea acestuia pe firul materialului, făcînd referire mai ales, la ceea ce specialiștii numesc flat-pattern sau tiparul bidimensional.

Flou reprezintă tehnica care se bazează pe construcția prin drapare pe manechin, permisivă și în care, de multe ori, hazardul sau întîmplarea joacă roluri decisive. Poveste lungă spusă scurt: un veșmînt ce provine din atelierul ”tailleur”  începe printr-o construcție lucidă și matematică în urma unei schițe, în vreme ce în atelierul ”flou”, veșmântul se naște într-un proces spontan de creație.

A propos de croitului materialului, Madeleine Vionnet, cea care a lansat croiul în biais, adică pe firul diagonal al țesăturii a spus la un moment dat, că totul pornește din mintea ei, și așa s-a născut și tehnica tăierii în biais datorită observației ei că toată lumea obișnuia să taie materialele pe aceiași direcție. La o simplă întoarcere a țesăturii, materialul cîștiga elasticitate și curgere. Ce simple par inovațiile și ce simplă pare această meserie văzută din exterior cu ochi de necunoscător.

Un motiv în plus pentru mine să vă las cu ultima postare pentru o dată viitoare, cînd vom vorbi despre dantelărie, în piele, în 3D și alte detalii ”simple” legate de manus și machina