Nu, acesta nu este un blog părăsit, uitat, abandonat sau orice sinonim v-ar mai veni în minte…pentru că eu nu fac aşa ceva. Mă enervează, până şi consecvenţa stupidă cu care intru zilnic, încă, pe FB, dar acolo nu i nevoie de mare efort, aşa cum înţeleg eu, să mi tratez cititorii virtuali, ai blogului-cu seriozitate şi efort-atâţi câţi or fi ei…sau câţi au mai rămas…
Este un blog pus pe stand by, ca atâtea alte dăţi când viaţa reală vine tăvălug peste mine şi nu mi lasă vreme de divagat. Sunt multe evenimente de spus şi de recuperat în poveste şi imagini şi sper să apuc chestia asta înainte de următorul moment al Rochiei Calendar-Vara, care se apropie cu paşi prea iuţi pentru mine, acum. Azi, a fost ziua lamentărilor…deşi nu mă plâng de obicei…
NU ESTE UN BLOG PARASIT, şi ca să vă dovedesc, iute asta, acum în miez de noapte postez nişte imagini cu bunica mea, din tinereţea ei. Am ales-o pe ea pentru că e întruchiparea, în aceste imagini, a tot ce i vesel, tânar şi frumos cum a fost şi ea, şi noi, mulţi în tinereţile fiecăruia.  Verile mele sunt legate de ea…şi rochia Calendar este un recurs la memoria personală afectivă, plus se spune că am moştenit zâmbetul ei- mica vanitate feminină O să revin. Wait for me… cred că merită!