Între urări de Paști și sprîncene cănite

Între urări de Paști și sprîncene cănite nu-i nimic decît mitul uniformității.

Am ezitat mult dacă să scriu azi pe blog sau nu. Știu că am săltat designerii lunii martie și am o mică remușcare pentru că era printre ei și Alexander Mc Queen, care numai de neglijat nu e. Voi încerca un update cîndva, cînd poate nu voi avea ce să scriu.

Am ezitat pentru că nu voiam să-mi alterez starea de relaxare și pentru motivul că încerc să trec cu vederea acele lucruri sau atitudini care contravin felului meu de-a fi, de-a gîndi, de-a exprima, nu că aș fi eu etalonul, nici vorbă. Se spune, (pentru cei interesați de o evoluție personală și spirituală) că tot ceea ce constituie un motiv de neplăcere pentru tine, furie sau supărare, prin atenția acordată, nu face decît să crească exponențial ca importanță și se hrănește, cumva, din exact energia pe care tu o cheltui pentru combaterea acelei probleme.

Așa că, da, am ezitat. O altă zicere care îmi place mie și care nuanțează aceste aspecte, de așa manieră că îmi permite, iată, totuși, să scriu, aparține unei doamne doctor și terapeut pe care, în ultima perioadă o ascult cu mare atenție.

”Noi constatăm, nu judecăm.” 🙂

Mi-am dorit mult să pot scrie ceva frumos și cald de Paști, dar nu am reușit. În bucătărie, prinsă cu treburile casei, ieri, mă gîndeam, în timp ce mesageria de la telefon țiuia continuu, pînă am oprit-o, cum, altădată, oamenii făceau un minim de efort pentru cei dragi, în preajma sărbătorilor, fie ele de Paști sau de Crăciun. Poate vă mai amintiți felicitările pe care le cumpăram și le scriam cu pixul sau cu stiloul, le puneam în plic, le timbram și le puneam la cutia poștală. Sigur că și în acele felicitări se găseau aceleași urări stereotipe dar mulți reușeau să încropească un gînd cald rostit cu drag pentru cei cu adevărat importanți din viața lor. Erau cuvintele lor și efortul lor. Micul lor sacrificiu pentru cineva care conta. Semnul exterior al afecțiunii, semn trimis cu ocazia acestor sărbători, ca o adunare a sufletelor.

Cuvintele, azi, hainele gîndurilor, cum spuneam într-o postare mai veche, au ajuns să nu mai fie citite, sau simpla repetare a lor, a unora și acelorași sintagme, a ajuns să le golească de conținut, sau și mai grav imaginea care face mai mult decît o mie de cuvinte, a ajuns să țină loc de cuvînt. Am primit o multitudine de mesaje pe messenger și pe what’ s up cu video-uri și felicitări virtuale pe care, fără supărare, nici măcar nu le-am deschis. În schimb, am primit puține urări autentice, cu destinație clară, vădind importanța afecțiunii, de care tocmai ce vorbeam.

Mi se pare trist cum noi, în comoditatea noastră accentuată de toate facilitățile tehnologice, am uitat micul sacrificiu sau efort pentru cineva care, chiar, contează pentru noi.

Pentru că măsura interesului și a dragostei pentru cineva este măsura efortului pe care ești dispus să-l faci pentru persoana respectivă, iar acesta nu este deloc un clișeu. De ce facem efortul de a ne deplasa de sărbători pentru a fi alături de cei dragi, de multe ori din colțuri îndepărtate ale țării sau ale lumii?

Nu citesc mesajele trimise serial de Paște dar am rugat-o pe Daria să creeze o felicitare cu un ou care să conțină fragmente din veșmintele create de mine, ca un ou Faberge prețios pe care înțeleg să-l dăruiesc, autentic, celor care contează pentru mine. Am postat felicitarea pe conturile mele din rețelele de socializare și acum o postez și aici.

Fără nici o legătură aparentă, acum seara, în timp ce ne hăhăiam amîndouă, văd pe instagramul ei, o imagine cu o fată de vîrsta ei, pozînd ca o pseudo-divă în niște poziții stereotipe, ca acelea luate în derîdere de nu mai puțina celebra Celeste Barber 

Stau cu gura căscată și mă uimesc, a nu știu cîta oară de mințile care se înregimentează de bună-voie și nesilite de nimeni în tagma unor așa zise frumuseți, femme fatale și alte asemenea stereotipii cu sprîncene cănite și trase cu echerul, sau de cele care aleg rochii de zînici, la fel cu multe alte fete de vîrsta lor, și-mi revine în cap  obsesia mea nerezolvată cu imaginile promovate de fashion și de industria glamour, ale fetelor cu privire goală ca nevestele din Stepford, niște roboței perfecți, în care fiecare doritoare se poate regăsi la fel de potrivit ca soțul meu astă-vară, la Cannes în profilul de carton al lui Darth Vader.

Probabil, pare  că nu-i nici o legătură între ele dar eu vă asigur că este. Posibil, că celor mai mulți dintre noi le cade de minune acest conformism care nu îi va scoate niciodată din zona de safety și le  va asigura acceptarea generală a celorlalți. Dar, tot vorba doamnei doctor Edit Kadar, căci despre ea este vorba, tu ești ceea ce crezi că ești, așa încît, înainte de alergarea de seară am mai făcut și eu un eseu.