Veneția, mon amour II

E prea puțină emoție în lume.

Nu că m-ar întreba cineva sau că ar fi necesar să-mi dau eu cu părerea despre chestiuni în care nu am nici un control și nu le pot regla după bunul plac, cum, greșit cred alții, mulți, că o pot face. Eu, doar opinez, că datorită unei lipse reale de afectivitate și emoție, ne afundăm pe zi ce trece, în mâlul gros, dens și înșelător.

Veneția e emoție în stare pură. Ca de-atâtea alte dăți, am ajuns în Piața San Marco pe cea mai îngustă dintre străduțe, chestie care mă face să mă simt arogantă, crezând că aș putea fi un soi de cămilă care trece prin urechile acului, din pilda Noului Testament.

 Am fost la Veneția exact în perioada când lumea era în stare de șoc după atentatele de la Paris și Beirut. Faptul că nu am avut acces la știri și net decât târziu, a făcut ca tremurul să nu fie atât de puternic ca al celor care au aflat, aproape live, știrile îngrozitoare.

Mi-a dat de gândit.

Mi-a dat de gândit și Bienala cu ale sale pavilioane vaste pline de lucrări care vorbesc în mare parte despre traume ale diferitelor popoare, tare și vini care se răscumpără greu, tot atâtea oglinzi sumbre puse în fața noastră de arta contemporană. Pot număra pe degete câte dintre lucrări conțin perspective semnificative, senine și încărcate de speranță.

Culmea este că francezii au avut un pavilion de genul acesta. Niște copaci amplasați cu totul în ambient cu rădăcini și pămîntul din jur grupat ca o vază protectoare care se plimbau ca niște ființe veritabile printre vizitatori. Tu puteai să-i admiri fie înăuntru, stând tolănit pe niște trepte moi de burete, fie afară unde aveai nevoie de ceva atenție să-i detectezi pe cei mișcători dintre cei statici.

Multe instalații care dau seama despre lucrurile care nu mai trebuie și se adună continuu la nivel global, depozite de obiecte care ne vor îneca în cele din urmă.

M-am gândit că noi suntem de vină că nu ne mai mișcă nimic decât niște tragedii la nivel universal. Asta e ideea.

Veneția e emoție în stare pură dar neconcentrată. Nu are pic de fake în ea ca și sucurile așa-zis naturale. Cum să o ții? Cum să o păstrezi? Cam așa cum poți păstra și secunda de fericire, rară! Uitându-te, mirosind, respirând, adulmecând, auzind, pipăind…cu tot ce ține de simțuri, căci ele crează emoțiile în noi. Alea uitate, alea așezate ca măturile după ușă, la casa de la țară.

Nu știu ce să vă spun despre Veneția. Am învățat să nu mai cred în cuvinte ci să încerc să trăiesc ceea ce vreau să spun.

Ea trebuie văzută la modul ritualic, cel puțin o dată la doi ani, nu datorită Bienalei, neapărat, care m-a mânat pe mine și pe Daria acolo…ritualic, ai nevoie să vezi cum istoria poate trasa urme de melc argintii în noaptea umanității.

 Îmi pare rău pentru perspectiva celor care văd Veneția ca pe o ruină mizerabilă și nu mă străduiesc să-i mai conving să citească frumusețe în trecut, vechi și demult apus. Prefer să aleg cuferele așa zis sărăcăcioase din poveste, care se vor deschide discret doar pentru unii. Vă las cu o imagine grăitoare de la intrarea din San Marco.