A fost odată ca niciodată, când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului, de ne aducea poveşti, a fost odată ca niciodată o fetiță bălaie care avea un bunic foarte sfătos și atoateștiutor.

În fiecare seară, bunicul o lua pe genunchi, înainte de culcare și-i spunea o poveste. Fetița nici nu putea să adoarmă altfel, decât legănată de sunetul cald al vocii bunicului. Vocea sa era blândă, groasă și cu inflexiuni modulate de firul mai calm sau mai alert al întâmplărilor.

Pentru că seara Ajunului de Crăciun se apropia cu pași repezi, bunicul pregătise nepoțicii sale o poveste mai deosebită, care, credea el, s-ar potrivi cu această ocazie plină de farmec și mister.

Așa încât, atunci când seara veni, bunicul își luă, din nou, ca de fiecare dată nepoțica pe genunchi, legănând-o ușor în vreme ce fetița, cu capul sprijinit de pieptul bunicului se juca cu păpușa ascultând:

” Iată, draga mea copilă, că departe în timp, atât de departe că ți-e teamă că nici gândul nu s-ar mai putea întoarce de acolo, trăiau patru frați de sânge regesc. Două fete frumoase și doi băieți vajnici care se chemau pe numele lor Iartă-mă, Teiubesc, Mulțumesc și Îmiparerău.”

-Bunicule, ridică fetița, ochii a mirare, întrebând- dar cum de aveau nume așa lungi și neobișnuite? Eu știam că asta înseamnă cu totul altceva, acum, în zilele noastre, oftă ea.

– Păi vezi tu, fata tatii, cuvintele astea acum, ajunse așa de departe la noi, că nici nu ne mai amintim de purtătorii numelui lor, abia mai duc cu ele semnificația lor de început. Dar ai puțintică răbdare că vei înțelege curând totul. Să nu ne pierdem cu firea și să depănăm povestea.

”Frații se înțelegeau de minune și viața lor curgea într-o perfectă armonie. Zilele erau pline de soare și voioșie, serile erau înstelate și răcoroase. Toată natura era însuflețită de armonia din jur, și reflecta iubirea, prețuirea, și dragostea celor patru frați.

Singurul neajuns părea să fie că regatul în care domnea părintele lor, Iubirea, era învecinat cu un alt regat mult mai întunecat și sumbru care se chema Frica.

Granițele dintre aceste două regate erau separate și păzite de oglinzi strașnice, iar dacă cineva ar fi încercat vreodată să treacă dintr-o parte într-alta, ar fi suferit schimbări mari în felul de a se purta, a simți și a acționa”, mai spuse bunicul, netezind creștetul frumos mirositor al copilei.

”Vezi tu, -mai spuse bunicul- că și în regatul vecin trăiau tot patru frați, a cărei mamă era Frica, care la rândul ei, nu era alta decât sora Iubirii, de care se despărțise printr-un război crunt cu mult înainte ca pruncii lor să vadă lumina zilei.

Copiii Fricii se numeau Nerecunoștința, Pedeapsa, Neasumarea și Lașitatea. Din spatele oglinzilor, cei patru frați luminoși auzeau mereu, de dimineață până seara, zăngănit de arme, gâlceve, zâzanie, ce mai tura-vura o hărmălaie care nu se mai oprea, un iureș continuu în care nu avea cum să se facă auzită pacea.

Veghetorul, cel care se afla deasupra a toate și a toți, era cel care, ca să încheie vrajba dintre Iubire și Frică, trăsese hotarul cu oglinzi. Cu vocea sa de tunet, a urlat atunci, spunându-le:

– Cei care veți îndrăzni să treceți aceste hotare, care nu pot fi traversate decât dacă spargeți oglinzile, fie și cu cea mai mică pietricică de pe fundul mării sau le veți vătăma cu cea mai infimă zgârietură care le va distruge luciul, veți suferi o pedeapsă cruntă pentru nerespectarea acestei ordini.

Cei care veți trece în regatul senin și cald al Iubirii vă veți pierde negura, ranchiuna, gâlceava și veți deveni asemeni acestui norod pașnic ce viețuiește de partea stîngă a mea.

Iar cei care -bubui Vocea- veți trece în regatul Fricii, deși iubitori odinioară, veți deveni ofiliți, acri, schimonosiți, certăreți, căutînd mereu umbre în spatele vostru temător, aidoma celor care viețuiesc în partea mea dreaptă.

Cu toate acestea, ca să înțelegeți că sunt milostiv, nu vă voi lăsa la greu! Există cale de întoarcere chiar și prin oglinda spartă. Voi sunteți cei care alegeți.

Așa a grăit atunci Veghetorul iar cele două noroade aveau grijă să mențină hotarele neatinse, întrucât nimeni nu era dispus să se schimbe, nici într-un sens, dar nici în celălalt.

Verișorii, cu toții, își vedeau de treburile lor după puterile și datul fiecăruia, iar anotimpurile se succedau de-a lungul anilor, la fel ca lunile, zilele și orele, până când într-o bună zi, cu soare puternic deasupra capetelor tuturor, când nimic grav nu părea că s-ar putea întâmpla, se auzi un bubuit ca de tunet.

O pietricică mică scăpă de sub talpa sandalei purtată de Teiubesc, ce se hârjonea într-un joc de-a-v-ați ascunselea cu frații, și ricoșă în gardul-oglindă, ce despărțea granițele celor două regate.

Și ce să vezi, minune, lovitura, deși mică la început creștea progresiv în lățime și lungime, repede ca un pârâu de munte ce nu mai putea fi stăvilit.

Nu dură mult și ca-n jocul de domino, toate oglinzile căzură și granițele fuseseră deschise între cele două regate. Cei patru frați luminoși amuțiră de spaimă încremenind cu figurile crispate în uimire.

Vezi, că ei știau că nu o să poată face față la o luptă dreaptă cu verișorii lor care erau de departe mai puternici și mai exersați în domeniul armelor.

Taman așa s-a și întâmplat. Pe vîrful crestei argintate apărură cei patru frați călăreți întunecați, înarmați până în dinți, care din trei galopuri și tot cam atâtea lovituri i-au luat prizonieri pe Teiubesc, Mulțumesc, Iartă-mă, Îmiparerău.

Degeaba strigau ei cuvintele care-i defineau ca esență, exact cele patru nume, că nimeni nu-i asculta. Norodul a fost pus pe fugă, iar frații luminoși au fost luați ostateci și întemnițați în castelul Fricii, într-o pivniță rece și umedă”

-Nu se poate bunicule! țipă mititica blondă, nu se poate. Nu mai vreau să aud povestea asta care se termină prost! zise ea scuturându-și buclele aurii.

-Stai, fata tatii, că încă nu e gata povestea, o potoli bunicul blând și continuă:

” Granițele fiind deschise, începu un exod al popoarelor de colo până colo, așa încât cei care erau mai curajoși alegeau regatul Iubirii, iar cei care erau mai comozi, sau mai stătuți alegeau regatul Fricii.

Populația era mult diminuată în regatul aflat de-a stânga Veghetorului, în vreme ce în partea dreaptă regatul era suprapopulat. Frica, care domnea și cu fiii săi, se temu că, în curînd, nu vor mai avea loc de atâția oameni și porunci ca cei ce intrau pe teritoriul său să fie omorâți.

Auzind una ca asta, Veghetorul care vedea și auzea tot, de bună seamă, își zise că trebuie să intervină ca să balanseze lucrurile într-un mod favorabil și pentru cei ce fuseseră odată cetățeni în regatul Iubirii.

Într-o noapte își trimise acvila sa personală, să-i scoată pe cei patru frați luminoși de la răcoare. Aceasta i-a scos cu ajutorul ciocului său ascuțit cu care a lovit în zidul exterior al pivniței, dar pentru că avea puteri magice a reușit până în zorii zilei, asta fiind o treabă de noapte ce nu putea avea loc ziua.

I-a luat pe cei patru și i-a dus pe granița dintre Iubire și Frică unde îngerii Veghetorului ridicaseră o căsuță ca în povești peste noapte.”

-Bunicule, bunicule, ce veselie că au scăpat cei patru frați luminoși! se bucură fetița bătând din palme și scăpându-și păpușa. Spune repede, mai departe!

” Ei, mai departe nu mai e așa mult de zis -râse bunicul, iar ochii albaștri i se-ncrețiră într-un zâmbet larg – toți cei care voiau să treacă granița dinspre Frică spre Iubire, unde cu-adevărat era bunăstare și tot ce-ți puteai dori, trebuiau să treacă pe la vama celor patru frați luminoși și cu mâna în mâna lor și ochi în ochi trebuiau, pe rând să le rostească numele: Mulțumesc, Te iubesc, Îmi pare rău, Iartă-mă, de aceea, acum, tu ai ajuns să crezi că acestea sunt niște simple cuvinte.

-Așa simple cum par ele, niște nume de rostit, să știi nepoțică dragă că nu mulți sunt cei care le pot rosti! Cei care pot spune asta, fiind deja în regatul Iubirii nu mai au cum ajunge în regatul Fricii, cei care nu pot, trec de obicei pe ascuns în regatul Fricii, iar cei de-acolo când rostesc cu curaj aceste cuvinte ajung ca și catapultați în belșug, dragoste și împăcare, taman în regatul Iubirii. Ăsta este mersul lucrurilor, să știi de la mine.

Terminându-și povestea, bunicul își coborî privirea asupra nepoatei sale care, ghemuită în brațele sale adormise, liniștită că Teiubesc, Mulțumesc, Iartă-mă și Îmiparerău scăpaseră ca prin urechile acului din temnița Fricii.

Și-am încălecat pe-a șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună!

Crăciun fericit cu nepoți, nepoțele, fii și fiice alături la toată adunarea prea și mult onorată! 🙂

sursa imagini: Pinterest

Povestea este scrisă de mine, personal, vă rog să nu copiați fără sursa originală. Mulțumesc!