Am văzut astăzi la Naționalul nostru clujean un spectacol prost. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în regia Adei Lupu. Dar, dincolo de faptul că era prost, se încerca mascarea lipsei de idee prin trucuri de scenografie, proiecții video fără nici o legătură cu contextul și costume.
Chestia asta mi-a stricat rău duminica de postare pe blog.
Azi, trebuia să fiu relaxată și să prezint minunata expoziție de costume din baletele lui Preljocaj care va fi deschisă în data de 3 octombrie la Moulins. Am avut ocazia să văd Blanche Neige la București în 2009, și la solicitarea tatălui meu, ( Mircea Ghițulescu, scriitor și critic de teatru 1945-2010) care se ocupa de revista ”Drama” am scris câteva rânduri despre costumele spectacolului, care sunt semnate de Jean-Paul Gaultier. Era un exercițiu nou pentru mine, acela de a sta, (la propriu, căci mi-a luat ceva timp) să pun în cuvinte imaginile și senzațiile din punctul de vedere al spectatorului familiarizat doar cu arta vestimentației.
Azi, nu m-a mai rugat nimeni să scriu despre un spectacol, dar simptomul foielii și al nerăbdării, când ceea ce se întâmplă pe scenă este neconvingător l-am moștenit genetic de la tata, care mă cam ducea la teatru de mică. Când el se foia și începea să bâțâie eu aveam barometrul calității spectacolului. Nu pot să cred că suntem luați de proști. Really. Nu-i nici o diferență ca așa zis act cultural între Fifty Shades of Gray și montarea din seara asta. Și politica de marketing e foarte asemănătoare, că fie mea a luat biletele cu o lună înainte ca să fie sigură că ajungem să vedem show-ul. E exact același tip de rahat învăluit în sclipici ca să pară valabil. Și, fiți liniștiți sala era plină, ca și la cinema când rula filmul sus pomenit.
Am văzut un sirop kitschos cu pretenții de intelectualitate, că deh, era după romanul lui Camil Petrescu. Aici este pericolul. Păi, când zici că mergi la teatru ești creditat că joci într-o ligă superioară. Eu la rândul meu, îi creditez pe ăia de-s puși acolo, să mă răsfețe, că doar plătesc, și nu numai biletul din seara asta.
Citesc într-o cronică că deciziile regizorale au făcut spectacolul accesibil. Super. Într-o țară needucată e musai să dăm accesibilitate că doar e teatru Național unde vrea tot ”boboru’ ”.
Dincolo de asta mă obosește peste măsură ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de ”acte” culturale. E cam același mecanism care funcționează peste tot cu mâinile care se spală unele pe altele, printre care curg bănuții de la unul la altul, tara sistemului de dinozauri, cum am auzit că se spune despre cei care au putere și bani și sunt niște loaze plictisite.
Chestia asta mi-a stricat rău duminica de postare pe blog.
Azi, trebuia să fiu relaxată și să prezint minunata expoziție de costume din baletele lui Preljocaj care va fi deschisă în data de 3 octombrie la Moulins. Am avut ocazia să văd Blanche Neige la București în 2009, și la solicitarea tatălui meu, ( Mircea Ghițulescu, scriitor și critic de teatru 1945-2010) care se ocupa de revista ”Drama” am scris câteva rânduri despre costumele spectacolului, care sunt semnate de Jean-Paul Gaultier. Era un exercițiu nou pentru mine, acela de a sta, (la propriu, căci mi-a luat ceva timp) să pun în cuvinte imaginile și senzațiile din punctul de vedere al spectatorului familiarizat doar cu arta vestimentației.
Azi, nu m-a mai rugat nimeni să scriu despre un spectacol, dar simptomul foielii și al nerăbdării, când ceea ce se întâmplă pe scenă este neconvingător l-am moștenit genetic de la tata, care mă cam ducea la teatru de mică. Când el se foia și începea să bâțâie eu aveam barometrul calității spectacolului. Nu pot să cred că suntem luați de proști. Really. Nu-i nici o diferență ca așa zis act cultural între Fifty Shades of Gray și montarea din seara asta. Și politica de marketing e foarte asemănătoare, că fie mea a luat biletele cu o lună înainte ca să fie sigură că ajungem să vedem show-ul. E exact același tip de rahat învăluit în sclipici ca să pară valabil. Și, fiți liniștiți sala era plină, ca și la cinema când rula filmul sus pomenit.
Am văzut un sirop kitschos cu pretenții de intelectualitate, că deh, era după romanul lui Camil Petrescu. Aici este pericolul. Păi, când zici că mergi la teatru ești creditat că joci într-o ligă superioară. Eu la rândul meu, îi creditez pe ăia de-s puși acolo, să mă răsfețe, că doar plătesc, și nu numai biletul din seara asta.
Citesc într-o cronică că deciziile regizorale au făcut spectacolul accesibil. Super. Într-o țară needucată e musai să dăm accesibilitate că doar e teatru Național unde vrea tot ”boboru’ ”.
Dincolo de asta mă obosește peste măsură ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de ”acte” culturale. E cam același mecanism care funcționează peste tot cu mâinile care se spală unele pe altele, printre care curg bănuții de la unul la altul, tara sistemului de dinozauri, cum am auzit că se spune despre cei care au putere și bani și sunt niște loaze plictisite.
Citez dintr-un cântec de al celor de la Partizan: ”Și am venit și noi la voi, și ați venit și voi la noi, și v-ați dus și voi la ei, și-au venit și ei la voi, și ne-am dus și noi la ei, și au venit și ei la noi, și v-ați dus și voi la ei și n-am rezolvat nimic…”
Auguri!
P.S ascultați piesa…e o defulare bună!
Leave a Reply