Graceland

Noi credem mereu că avem timp, vorba lui Paler, dar nu avem, și nu, nu am de gând deloc,  să țin o predică motivațională, de aia boring, cum poate, se crede, din începutul acestei scurte postări.

Realitatea este că timpul nu ajunge niciodată celor care sunt foarte pasionați de ce fac. Pentru că pur și simplu, din sete și din dorința de a știi mai mult, poți pierde, paradoxal. Te poți risipi în informații și căutări, poți să te rătăcești în experimente și finalmente să nu dai contur unei idei, unui concept. E o chestie chinuitoare aceasta, să sapi pentru a descoperi posibila apă a unei viitoare fântâni la care trudești din greu, în vreme ce, din adâncul ei, realizezi perfect că poate nu apa, poate nu fântâna, sunt importante, ci exact truda ta.

Nu am timp. Am începute două postări interesante ( Bowie și designerii săi de costume și minimalismul în fashion) dar când mă așez să scriu, mă întreb cât o fac pentru mine, cu adevărat și cât pentru alții.  Pentru mine, nu trebuie publicat nimic, e clar că sper că  ar putea fi interesant ce postez. Interesantul pentru alții își pierde valoarea la contrastul evident dintre publicare și receptare. Hai, really chiar interesează pe cineva să aprofundeze ceva legat de meseria asta?

O discuție astăzi, cu altcineva pe teme legate de modă, de pasiunea cu care faci lucruri, de prioritățile pe care ni le fixăm singuri, de credința noastră în aceste priorități și despre acel ”doing things”, acele lucruri care sunt semnificante pentru noi.

Ajung astfel, pe terenul acesta, al unor dileme legate de propria mea abordare vis-a vis de receptarea unor chestiuni, având, nu de puține ori senzația absolut disonantă că probabil, eu nu sunt toată la cap când pretind chestiuni -didactic și profesional -altminteri nu pretind nimic 🙂 și mai am și pretenția absurdă să fiu înțeleasă corespunzător.

Altădată aveam timp.

Oare cum aveam timp altădată? Am găsit azi într-o cutie, în atelier, două bucăți, rămășițe de material meticulos prelucrate de mine, mamă tânără la 28 de ani. Nu-mi găseam locul atunci și defulam printr-o răbdare pe care n-am pierdut-o, căci se vede treaba că unii funcționăm după politica pașilor mărunți, neștiuți și deși. Stăteam prostită și o priveam, gândindu-mă ce-oi fi avut în cap când am decis să stric rochia respectivă și s-o împart pe bucățele ca Graceland-ul lui Elvis, în diferite alte piese. Mă mir că n-a țipat din tot șiretul acela cusut cu mâna  a revolta că este tranșată fără milă.

În anul de grație, 1997 credeam că ceea ce fac, în maniera Penelopei, va fi ceva demn de toată lauda. Cu ceva ani peste acest episod, admiram piesa pe care nu am putut niciodată să o vând la valoarea ei reală  împrumutând-o la evenimente pline de țîfnă unde, îi era locul, de altfel. S-a întors mereu acasă până la momentul când am decis, fără nici un fel de scrupul să o tai și să folosesc detaliile minuțioase pe un fel de pui ai săi.

Vă las cu fântânica voastră de săpat. Erau așa niște gânduri care curg ca timpul care nu-l avem.