Unul dintre obiceiurile sociale, acum pierdute, aproape complet, este cel al valsului. Deopotrivă elegant, imagine a unui statut social conform cu cel al burgheziei înstărite, proprii secolului XIX, distractiv, de ce nu? aducător de emoții prin anticiparea unor viitoare povești de dragoste, mai ales în mințile domnișoarelor, valsul este cel de care ne amintim doar datorită Concertului de Anul Nou de la Viena din prima zi a anului.
.
Concertul de Anul Nou de la Viena 2014- costumele dansatorilor au fost create de Vivien Westwood 
Cel puțin acesta a fost cazul meu, anul trecut. După acest episod, mi-am descărcat muzică de vals pe telefon și de fiecare dată cînd m-am simțit devitalizată sau tristă am ales să ascult valsuri, chestie care mi-a dat de fiecare dată, un boost incredibil de energie. Am decis ca la sfîrșitul acestui an, ultima postare cu care închei, să fie legată de tema asta, pentru că, exact cum se întîmplă și în cazul altor chestiuni despre care știm cîte ceva, istoria lor ne poate lăsa uimiți, istorii mascate, de multe ori, de superficialitatea dată de viteza în care trăim și de atenția noastră scurtcircuitată
Valsul este un dans de societate care era foarte practicat în cadrul balurilor din vremurile trecute, avînd la origine un dans țărănesc în trei timpi, bazat pe rotirea partenerilor. Waltzer era un dans obișnuit în părțile Tirolului, Styriei și Bavariei la jumătatea secolului 18. În Boemia și Austria se dansa Landler sau Schleifher, tot un dans popular bazat în mare pe același tip de timpi și mișcare. Fiind folosit mai întîi ca o mica variațiune în cotillion și contradans, a ajuns un dans de sine stător, foarte iubit și-n egală măsură foarte disputat din punct de vedere al moralei, în acele vremuri. Pe bună dreptate ne putem întreba azi ce au găsit strămoșii de comentat la acest dans, azi clasic, care pare ultra decent și foarte stilat.
Spre deosebire de dansurile de societate în care era implicat grupul, valsul este prima manifestare în care focusul cade asupra cuplului format din cei doi parteneri, care nu mai interacționează deloc cu grupul, decît în măsura în care trebuie să fie atenți să nu se ciocnească între ei. Apoi, din punct de vedere al mișcării în sine, priza pe care o fac cei doi este destul de puternică, bărbatul ținînd strîns talia femeii în vreme ce mîna ei stîngă îl prinde pe după gît. Dansatorii trebuiau să se privească în ochi, privirea concentrată într-un singur punct ajutînd la stabilizarea echilibrului în multiplele rotiri, în vreme ce picioarelor celor doi sînt împletite în cadrul mișcării.
Această apropiere i-a făcut pe moraliștii vremurilor trecute să considere valsul ca ceva indecent, nepotrivit și a fost chiar interzis, susținîndu-se că avea efectele a trei pahare de șampanie asupra domnișoarelor fragile.
Parcursul valsului, pînă la acceptarea unanimă în cele mai elitiste cercuri sociale, n-a fost unul foarte simplu, cum s-ar putea crede, cu atîtea interdicții, dar cum orice interzicere sau reprimare duce exact la inversul efectului scontat, popularitatea sa a crescut mai ales în secolul XIX.
Astăzi ni se pare aproape imposibil să ne imaginăm cele mai romantice scene din filme, de la baluri celebre din ecranizări celebre după romane celebre în lipsa acestui frumos dans. Pentru că dincolo de toată teoria care înconjoară acest tip de entertainment un lucru este sigur, este vorba despre o putere, o magie, care nu este altceva decît reflexia puterii de seducție pe care el o deține.
În ciuda diferitelor stiluri- există diferențe clare între valsul vienez, care este mai rapid și cel american sau internațional- valsul rămîne și astăzi ceea ce era în momentul introducerii sale -o modalitate socială respectabilă de a avea un contact fizic, relativ superficial, cu o persoană de sex opus, fără mirajele și fanteziile pudibonzilor secolelor trecute.
Dată fiind natura sa provocatoare, nu e de mirare că valsul a ajuns să fie foarte apreciat în cercurile mondene, iar posibilitatea de a încheia alianțe matrimoniale cu ajutorul său este de necontestat. Tinerii ofițeri din armata britanică l-au introdus în sălile de bal ale Londrei, imediat după războaiele napoleoniene- ei învățînd să danseze în Franța și Austria în perioadele de pace cu francezii. În est, în Rusia, Ceaikovski a compus și muzică de vals, care a fost apoi adusă în Europa prin intermediul soțiilor ambasadorilor ruși, valsul devenind, astfel, o amprentă prin excelență a elitelor sociale.
Interesant este că receptarea acestui tip de dans, are foarte mult de-a face cu receptarea imaginii despre femeie în secolul XIX, discriminatorie din punct de vedere al sexelor. Efectele sale erau considerate ca fiind răvășitoare asupra femeilor, dată fiind natura lor emoțională, de aceea numeroase restricții erau plasate- cu cine dansează, unde dansează, în ce condiții, ce vîrstă au ele, etc. Părea mult mai justificat ca femeile măritate să poată recurge la acest tip de distracție, puse la adăpost de statul lor cert matrimonial, spre deosebire de domnișoarele necoapte. Asocierea dansului cu femeia era văzută ca negativă prin prisma învățăturilor creștine, dacă ne amintim doar de episodul cu Salomeea, care prin dansul său a reușit să obțină de la Irod, tăierea capului Sf Ioan Botezătorul.
De aici s-a ajuns ca prin intermediul modei să fie conceput un întreg limbaj codificat prin care cuplurile puteau dezvolta o comunicare înțeleasă doar de ei. Mănușile erau un accesoriu nelipsit, atît la femei cît și la bărbați. Nu era de ”bon ton” ca bărbații să atingă rochiile scumpe ale femeilor cu mîna transpirată, ei avînd, aproape obligatoriu, cu ei încă o pereche de mănuși de rezervă. Prin intermediul manipulării mănușilor s-a ajuns la dezvoltarea unui limbaj complex, același lucru fiind valabil și în cazul batistelor, umbreluțelor și florilor. În epoca victoriană s-a dezvoltat un întreg limbaj simbolic al folosirii florilor- tradafirii semnificau dragoste în vreme ce iedera simboliza doar prietenie, iar cărțile care se ocupau cu decodarea pentru public a acestor tipuri de mesaje nu erau puține.
Liniile rochiilor și croiul erau strîns legate de tipul de vals practicat, dacă era slow, rochiile erau tubulare, înguste la terminații, cum se vede în moda anilor Imperiului, iar cu cît tempo-ul creștea, volumul fustelor creștea și el pentru a ușura pașii doamnelor în perioada 1830-1860.
În secolul XX valsul și-a pierdut din importanța deținută, pe de-o parte pentru că au apărut alte modalități de distracție, iar structura socială care susținea acest tip de entertainment s-a prăbușit odată cu evenimentele istorice. Ce să mai vorbim despre vremurile actuale…mai putem azi, oare asculta un vals vienez altfel decît ca un ecou romantic al unei lumi pe care n-am cunoscut-o niciodată?
La sfîrșit de an 2018, vă urez La mulți ani pentru 2019 și vă las o dedicație muzicală valsantă: