Fiecare rochie are povestea ei si fiecare dintre rochiile dragi care nu mi mai apartin mie, acum, istorisesc franturile unui moment anume din viata mea. Ma surprind de multe ori spunandu-mi ” atunci cand a venit Carmen si i-am gandit rochia de catifea sau camasa cu brosa din nasturi era inainte de Sarbatori, cand am facut mantoul Cristinei, era tot asa, iarna ger si singuratate, traiam banal sau mai putin banal momente din viata sau evenimente.
Rochiile calendar, ale timpului trecut si purtatoarele lor- promisiunile viitorului in care vor vrea alta si alta rochie ce va puncta momente din existenta mea viitoare.
Combinatiile tainice de materiale, aplicatiile si imbinarile uneori ciudate ale texturilor repovestesc, odata cu descinderea in spatiul meu a purtatoarei,  pentru o noua rochie, acele clipe bune sau rele si duc , doar pentru mine o intreaga taina.  Mai poarta zambete si satisfactii, pupici de incantare, fala si mandria stapanelor lor.
Rochiile calendar si rochiile stari, barometre ale unei existente obisnuite.
Astazi mi-a mai venit in minte un moment din filmul Anonimul venetian, in care protagonista se intalneste cu fostul sau sot in Venetia muribunda,  retraindu-si alaturi de acesta, muribund si el,( aflam ulterior) crampeie din povestea lor de dragoste din tinerete. Dincolo de accentul, evident. melodramatic ce m-a frapat  cand am vazut prima oara filmul a fost uitarea durerii ei in clipa cand el ( Tony Musante) o duce intr-o tesatorie unde se teseau celebrele brocarduri venetiene, iar ea (Florinda Bolkan) invaluindu-se in alte si alte minunatii colorate se pierde o vreme incantata in jocul culorilor si al tesaturilor uitand durerea.

O indulcire cateodata a unei stari de rau- navala frumusetii in durere. ( pentru tatal meu care a plecat)