Există oameni mari și există oameni mici și nu mă refer la statură. Mă refer la felul de a fi. Oamenii mici văd doar în curtea lor, care de multe ori are un gard; fiind mici nu pot vedea, din păcate, decât ograda proprie pentru care se și străduiesc foarte mult.
Ei, de fapt, nu ar vrea să fie așa dar neavând ce sa facă lucrează cu ceea ce au la îndemână.
Oamenii mici au casele frumoase și îngrijite, răsadurile plivite cu mare atenție, prosoapele aliniate disciplinat în baie.
Din când în când intră un om mare în ograda lor și ei îl văd, îl percep așa cum este el… adică, mare.
O vreme, ei stau și se bucură de el, nu le vine să creadă ca a poposit acolo, încep să îi arate afecțiune, să-i dorească mereu prezența.
Oamenii mari văd întotdeauna dincolo de garduri și de curți. De multe ori, ei nici măcar nu au o curte sau o casă.
De cele mai multe ori, ei sunt ai tuturor și ai nimănui cu precizie. Oamenii mari văd mereu dincolo de sufletele lor, curtea lor, casa lor, ăsta fiind un mare defect, ca nu prea se ocupă ei de ograda lor.
Ei intră în curțile oamenilor mici și vor ca aceștia să vadă prin ochii lor dincolo de gardul micuț al ogradei lor.
O vreme oamenii mici și oamenii mari se iubesc într-o nevoie de completare a ceea ce lipsește fiecăruia.
Printre oamenii mici se găsesc adesea oameni care trebuiau să fie mari dar care și-au stopat singuri creșterea, de multe ori de teamă.
Oamenii mari, la rândul lor, se pot micsora ca lâna la apă. Asta se întâmplă, de obicei, când un om mare este asimilat de către un grup de oameni mici.
Pentru că, am uitat să vă spun, oamenii mari nu sunt prea fericiți cu perspectiva lor oricât de înălțătoare ar putea ea părea ; dar e interesant că nici oamenii mici nu sunt fericiți cu dimensiunea în care își duc zilele.
De aici apar acele combinații bizare în care oamenii mari si oamenii mici se amestecă.
Oamenii mici ajung să trăiască la apogeul la care puteau trăi doar prin mijlocirea unui om mare și un om mare ajunge să trăiască aparținând fericit unui om mic, bucuros că-și poate uita pentru o clipă perspectiva atât de largă și obositoare dată de înălțimea sa.
Oamenii mici fac lucruri mici și drăgălașe, atât de concrete pentru oamenii mari ca să-i păstreze o vreme în apropierea lor, asta pentru că oamenii mici se pricep de minune la detalii drăguțe și aparte care le dau oamenilor mari certitudinea că sunt iubiți.
Ei se pricep să iubească în stare pură atunci, pe oamenii mici, să trăiască mereu pentru ei, se pricep să renunțe și să nege tot ce erau ei înainte, pentru ca oamenii mici să fie fericiti, si culmea e ca o fac atât de ușor! Nu o percep ca pe o renunțare reală , e ceva firesc și natural, la fel cum bei apa.
La un moment dat, în această combinație care pare perfectă va apărea imprevizibilul.
Din experienta studiului rezultă ca acesta se ivește, de obicei când omul mare supralicitează și dorește să înalțe omul mic în exces.
Omul mic are temeri, nu are curaj și atunci începe fuga, ascunderea, minciuna. Începe negarea, toată panoplia suspectă de apărare în fața a ceea ce omul mic nu poate înțelege; și nu poate, asta e sigur.
Omul mare iși asumă conștient înainte de producerea inevitabilului, faptul că ar putea suferi – știe și înțelege asta iar aceasta se întamplă când omul mic nu poate părăsi concretul său pentru abstractul celuilalt.
Unul are nevoie de alinierea în degradee a prosoapelor sale în baie, celălalt are nevoie de renunțarea la tot pentru o idee, o emoție sau un sentiment, atât de puțin palpabile. Suferințele omului mare îl cresc, paradoxal, pe acesta, în timp ce omul mic va rămâne mereu cu un dor, în timp ce își va căuta fericirea în lucruri mititele și drăgălașe; îi va părea râu, dar atunci va mai alinia un prosop, va mai lustrui o clantă, sau în cele mai bune cazuri, va citi o poezie unde omul mare spune cu tristețe cum ar fi vrut să ajute să crească omul mic.
Dar nu trebuie să presupunem nicidecum că omul mic este pierdut și că rămâne acolo unde se află. Există posibilitatea unei probe de foc care îl va crește dintr-o dată mare de tot, dacă poate vedea asta. Această probă grozavă și înspăimântătoare este suferința. Dar despre asta, vom povesti cu o altă ocazie.
Anonim
Nici un comentariu? Ei, ce se poate spune citind despre oameni mari, decat: "Mare om, mare caracter"! Citatul desigur inspirat, caci noi fiind oameni mici, nu putem avea idei originale…In plus, noi nu vedem decat in curticica noastra, si anume familia, prietenii pe care-i avem de-o viata, dar ce conteaza toate aceste chestiuni perimate (chiar daca pentru noi, oamenii mici, acestea sunt lucrurile care ofera stabilitate)?! Trebuie incercam si noi sa aspiram, ca si oamenii mari, la prietenii perfecti, familia perfecta, si mereu in cautare de acestea, sa depasim granitele curtii proprii si sa aspiram la abstractiuni, si nu doar atat, ci sa impunem aceasta si oamenilor mici care au avut privilegiul de a se fi numit odata „prietenii” Omului Mare!…. O, mare Om! Cinste tie pentru ca ti-ai indreptat atentia asupra maruntimii vietii omului mic! (de fapt, inteleg acum ca era doar o incercare de a ma scoate din curticica pe care noi, oamenii mici, nu vrem sa o parasim si basta).
Gesturile mici conteaza doar pentru oamenii mici (o atentie, un telefon). Pentru oamenii mari pesemne doar actele eroice, sau de grandoare, sau care te inalta spiritual. Insa as recunoaste la un om MARE capacitatea de a pretui toate acele lucruri marunte pe care un om mic, aflat mereu in preajma sa, le face pentru el…si care, deseori, ajunge sa fie primul desconsiderat.
Anonim
mama, e superb. e genial. de ce nu te.ai facut scrii toare? cumde nimeni nu si.a dat pana acum seama de asta? cata dreptate ai.te iubesc.
Calina
Sesizez o oarecare ofensa din cele scrise si nu prea inteleg de ce? sunt niste pareri vis a vis de niste experiente personale.Daca ai comentat inseamna ca te simti cumva vizat(a) de cele scrise…mai era ceva scris si foarte important dar se pare n-ai deslusit exact: oamenii mari nu sunt fericiti fara oamenii mici, apoi inca ceva…oamenii mari pretuiesc gesturile mici…un sfat…citeste cu atentie si nu focaliza pe suferintele personale!
Anonim
D-na Calina,
doua citate inspirate de textul Dvs. despre oamenii mari si mici: "Great men are always little men, in the sense that they are humble." (Card. Mercier, citat de Fulton Sheen); "Humility is the mother of giants. One sees great things from the valley; only small things from the peak" (G. K. Chesterton). O zi frumoasa va doresc!
Calina
Da, depinde de punctul de vedere si de perspectiva…intotdeauna! si garantat oamenii mari sunt "humble", pt ca altfel ne-ar invada televizoarele si mass media cum o si merita , de fapt!Cand colo ei stau acasa si-si vad de treaba si fac subiectul unora ca mine, fara sa aiba macar habar de asta…si in general prefer pareri personale nu citate…nu scriu sonete ca in liceu!
garofit
excelent post!