Mai nou îmi plac hainele fără oameni și oamenii fără haine. Evident, a se interpreta metaforic. Hainele fără oameni, deși încercam, o dată, printr-o colecție să demonstrez că nu au sens, se pare că acum dobîndesc un sens nou pentru mine. Hainele fără oameni au, în anumite contexte, poezie.

Nu același lucru am putea să-l spunem despre oamenii fără haine – la propriu, de data asta.

Oamenii fără haine, lipsiți de aparența  dată de veșminte, și nu neapărat de ele, au multă poezie. Oamenii care vorbesc despre îngeri sau scriu poezii frumoase și melancolice și le postează pe un nefericit de site ca facebook-ul, într-un fel de mărturisire a maturității, au foarte multă poezie. Chiar dacă glanda degustării liricului se pare că s-a atrofiat de tot pe cap de locuitor, curajul de a vorbi despre emoții și trăiri rămîne la fel de frumos și nebunesc ca lupta lui Don Quijote cu morile de vânt.

Dar eu vorbeam despre haine și nu despre oameni. Nu voiam să vorbesc despre oameni. Voiam să vorbesc despre muțenia lirică a unor haine. Despre emoția pe care o transmit cînd părăsesc contextul corpului uman și sunt plasate fără vrere în ambienturi aparent nepotrivite. Când le bate vîntul și prind viață sau când transpare prin ele lumina și aburul unei seri de toamnă tîrzie. Hainele rămîn după ce noi nu mai suntem mult timp, ca un captator perfect al mișcării unui corp care nu mai există. Fascinantă această imortalitate a hainelor. V-ați gândit vreodată bine la asta? Dacă vă gândiți bine la treaba asta, cu siguranță nu o să mai cumpărați haine seriale în neștire…numai unele dintre ele sunt demne să ne înregistreze pe frecvența nevăzută, tumultul vieții care freamătă în noi.

O ultimă poezie de toamnă, sau o palidă încercare personală.

P.S. Nu sunt nici tristă, nici deprimată și nu am nici un necaz. Asta este o specificare pentru cei care cred că rînjitul cu gura pînă la urechi e datorie națională sau universală.

Fragment de rochie cu broderie hand-made -creație personală