Nu am scris demult pe aici din multe motive. Nu mi-ar fi trecut deloc prin cap că de la ultima postare lucrurile o vor lua complet razna.
Nu am de gând deloc să dezbat mult discutata problemă concretă a coronavirusului care ne ține pe toți aberant, în case, după opinia mea, dar faptul că s-a escaladat atât de mult chestiunea mă face să constat cu stupoare deloc mascată că acest coronavirus este ca un fel de lupă așezată pe temerile existente în fiecare dintre noi.
Sau, dacă vă place mai tare, imaginați-vă că intrați într-un bâlci cu oglinzi deformante, sau că accesați filtrele binecunoscute care vă distorsionează chipul într-un fel amuzant dar deopotrivă șocant în care nu vă mai regăsiți. Sau, poate, who knows? așa erați sau eram cu toții doar că nu aveam oglinda corectă în față.
Eu fiind o fire proactivă și workaholică prin excelență mă văd lovită exact în esența felului meu de-a fi. Nu-i vorbă că tot atelierul a fost mutat acasă și că am început construirea unei garderobe pentru mine și Daria, pentru care nu aș fi avut decât puțin timp în vremurile de veselă amintire.
Problematica de care mă lovesc acum este un ecou supradimensionat al unor gânduri ce mă vizitează de ani buni, în care utilitatea profundă, dacă pot să o numesc așa, a meseriei mele este pusă sub semnul întrebării. Micul Covid vine și se așează ca un element chimic revelator pe temerile fiecăruia.
Dacă mai punem la socoteală și statul în casă, cu cei apropiați, tensiunile datorate recluziunii, incertitudinii, temerilor, vor scoate la iveală umbrele ascunse minunat sub măștile sociale care acum, au fost înlocuite de masca protectoare contra virusului.
Las la o parte video-urile melodramatice cu virusul care ne explică ce și cum, că a trebuit să fim opriți din cursa nebunească, pentru că și alea sunt făcute tot de oameni. Să mai câștigăm noi, nițică popularitate că lumea pune botul iute la orice cu accent de melodramă.
Fariseismul nu ne părăsește nici în momentele de stress maxim. Bătutul cu pumnul în piept a la mea culpa nu este decât o parte integrantă a ambivalenței fiecăruia din noi, acțiune uitată de îndată ce se va reveni în lumea așa cum o știm noi demult. Măștile sociale își vor fi luat locul cu demnitate pe fețele noastre iar totul va fi uitat ca și cum n-ar fi existat niciodată.
La fel de puțini vor fi aceia pentru care această perioadă a reprezentat ceva semnificativ, la fel cum era și înainte. Suferința, dacă a existat în mod real, indiferent de formele pe care le-a prins mai acute sau mai puțin acute va fi uitată prin acea ”insuportabilă ușurătate a ființei” noastre.
Mititelu’ n-a făcut altceva decât să ne zguduie zona de confort. Gravă chestie. Mititelu’ și-a făcut culcuș în cuibul certitudinilor noastre imuabile, înainte de a ne opri întâmplător, cumva, respirația.
Mai mult decât niciodată, vine din exterior o chestie care este și va fi vinovată de-acum încolo pentru toate problemele și necazurile noastre. Ce ușurare pentru acest ticălos țap ispășitor care a oprit planeta în loc creând un hiatus de meditație profundă în care că vrem, că nu vrem trebuie să ne cufundăm.
Iar despre modă, numai de bine în alte dăți!
Leave a Reply