Puține mai sunt astăzi momentele, locurile sau evenimentele la care participând, se poate spune că se stârnește în noi dorința de frumos la modul absolut.
Acel frumos în sensul clasic dat de strămoșii noștri greci. Ei vedeau frumosul în măsură și echilibru, în proporția potrivită, strâns legat de calitățile umane pozitive, armonioase ale psihicului uman.
Un astfel de loc îl reprezintă Galeria Costumelor de teatru Doina Levintza, aflat în București pe B-dul Ion Mihalache la numărul 113. Un loc magic, special, asemănător camerei Sambo din Nopți de Sânziene. Un spațiu unde timpul stă pe loc prin intermediul contemplării frumosului.
Am avut ocazia specială să-l vizitez și printr-un miracol nemeritat să mă bucur de compania doamnei Doina Levintza pe post de ghid.
O postură extrem de onorantă și tot ceea ce apare ca imagine sau ca text atât în această postare cât și la rubrica săptămânală de la Radio Cluj se bucură de permisiunea dânsei de a face public tot ce este legat de acest loc special.
O colecție impresionantă de costume realizate de cunoscuta scenografă și creatoare de modă este pusă inteligent în valoare, și nu doar iubitorii de teatru, cei care au avut ocazia să vadă spectacolele în care aceste costume au evoluat, ci și publicul care nu a avut această șansă, se pot bucura la propriu de acest spectacol magnific.
Nu este nici un fel de tendință hiperbolizantă în folosirea acestor epitete, vă puteți convinge singuri.
Ideea, în sine, a Doinei Levintza de a valorifica obiectele, acum aparent lipsite de viață, nu lăsate să moară, asemeni bradului de Crăciun din povestea cu nume similar a lui H.C. Andersen, este una originală ce are ca punct de plecare dragostea unui mare creator pentru frumos în toate expresiile sale.
Nici nu se poate altfel. Când iubești să creezi, iar acest fapt rămâne evident prin roadele existente ale creației, când iubești Drumul de la schiță la miracol, așa cum, tot magic se intitulează albumul apărut în 2015 cu costumele Doinei Levintza, nu există altă cale posibilă decât aceea a prezervării acestor roade.
“Am făcut un mare efort ca să adun din toate teatrele din țară câte puțin din ce a mai rămas.
Fac un apel: Vă rog, păstrați costumele, ca să existe o istorie a teatrului în costume. A fost o muncă imensă să pot face rost de fotografii și de costume ale marilor actori cu care am avut șansa să lucrez. Din păcate, când eram tânără, nu m-am gândit la faptul că aceste costume trebuie să supraviețuiască dispariției actorilor…”
Doina Levintza
Într-adevăr, mai mult decât documentarea necesară pentru un iubitor al costumului, muzeul creionează implicit și un parcurs istoric al teatrului românesc, lucru care nu poate fi decât benefic.
Căutam în toamnă pe unde m-am priceput imagini din spectacolul Furtuna al lui Liviu Ciulei. Costumele realizate de Doina Levintza nu mai există, așa cum mi-a povestit. Au fost alterate, distruse, iar din tot s-au mai păstrat cizmele lui Ariel pe care le puteți vedea în muzeu.
Mărturia concretă, palpabilă a costumelor continuă ca un fir de viață istoria spectacolelor efemere, iar haina, obiectul disputat, adesea considerat superficial sau inutil este ceea ce rămâne mult timp după ce omul s-a stins sau ecourile aplauzelor s-au estompat.
Formele concrete, păstrează ca într-un tabernacol prețios, suflarea de viață, fragilă și inefabilă, contaminând omul intrat în acest spațiu unic și privilegiat cu măsura frumosului. Ce poate fi rău în asta?
Costume din Richard al III lea și Richard al II lea de Mihai Măniuțiu la Teatrul Odeon, 1993 și respectiv 1998, din Omor în catedrală din 1996, tot în regia lui Mihai Măniuțiu- un spectacol pe care mi-l amintesc ca ieri, din Societatea de vânătoare montat de Dragos Galgoțiu la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2008- fabuloase costume și picturalitate a imaginii, din Casanova, 2015 regia aceluiași Dragos Galgoțiu, sau din Viața e vis de Calderon de la Barca din 2010, și multe altele, recuperate și expuse în toată splendoarea lor plină de detalii somptuoase, surprinzătoare adesea prin nonconformismul asocierilor de materialități, menite să creeze vizualul specific teatral.
Da. Ele sunt vii și trăiesc. Ba mai mult chiar vorbesc, dau replici. Dacă e liniște le poți auzi și imperceptibilele foșnete atunci când adie câte un curent de aer.
Dacă trăim în perioada ingrată a dorinței de spectaculozitate cu orice preț, iar psihicul nostru nu mai este impresionat decât de lucruri nemaivăzute, grandioase, expuneri care să iște interjecția “wow”, atunci aici este locul potrivit pentru declanșarea unei emoții estetice puternice.
Mai rămâne întotdeauna după asimilarea notelor de vârf, ca într-un parfum exotic, perceperea notelor de mijoc și de bază, acelea al unor lecții necesare oricărui virtual profesionist în acest domeniu.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Ultima încăpere este o colecție impresionantă de accesorii- pălării, cape, fragmente de dantele vechi, bluze prețioase ca firul de păianjen, diplome salvate prin care se certificau odinioară maeștrii croitori, eșarfe, poșete, o lume fermecătoare a lucrurilor ce au populat odată existențe umane, unde această dimensiune estetică era la loc de cinste.
Nu mai voiam să plec. Le-am rugat pe prietenele mele, foste colege de facultate să nu mă grăbească deși nici vorbă de-așa ceva. Mi-era teamă ca unui copil că-mi voi pierde jucăria, dulapul magic din Narnia.
Am avut norocul nesperat să fim invitate peste două zile în spațiul- muzeu al casei doamnei Doina Levintza și al domnului Dan Coma. Frumosul curge ca o linie continuă dintr-o schiță reușită și se oprește, punctând ca niște tușe de pensulă obiectele frumoase, de colecție din spațiul personal.
Oriunde întorci ochii ești copleșit de frumos. O întreagă existență dedicată frumosului, colecționării de obiecte frumoase-uitate, neîntrebuințate, obiecte-unele care nu-și mai află sensul utilitar în lumea aceasta.
Ne uităm la o cutie din piele spectaculoasă unde dorm niște piese mici, metalice, filigranate conice, superbe. Doamna Doina Levintza deschide cutia, ia un obiect de-acolo, mi-l arată și mă întreabă dacă știu ce e. Nu deslușeam. E suport pentru buchetul de mireasă îmi spune dânsa zâmbind. Un flecușteț prețios care azi nu se mai face.
E pus la păstrare pentru când vor avea nevoie- în lumea ce nu va mai semăna deloc nici măcar cu cea de-acum – de mărturii despre civilizații demult apuse.
Și, bineînțeles celebra colecție de păpuși de porțelan. Se uită la noi din toate colțurile încăperii, înveșmântate elegant ca niște doamne în miniatură din alte vremuri. Strădania de a le păstra în ordine, de a le curăța, de a le călca rochițele – unele fragile ca cea cu multe pliuri și fronseuri din organza cu care se chinuise doamna Levintza.
Nu sunt doar obiecte, sunt niște suflete de care se îngrijesc doi oameni iubitori de frumos. Frumosul respiră peste tot și te metamorfozează într-un individ generos dacă nu erai, empatic dacă nu simțeai, bun chiar dacă nu voiai.
Și uite așa ajungem la capătul unei povești în care frumosul este strâns legat de capacitatea de a iubi și a transfigura astfel realitatea din jur.