Anul 2020 a reprezentat, printre multele sale aspecte, bune și rele, și o pauză a mea legată de tot ce a însemnat blogul. Neintenționat, ca de altfel de fiecare dată.

Deși aprofundez pe zi ce trece, profesia în care mă desfășor de multă vreme, cu toate fațetele sale, nu mai simt nevoia să scriu sau să vorbesc despre aceste lucruri, aproape deloc.

Mult din ceea ce suntem noi, ca esență nu are cum să fie revelat în ciuda așa zisei accesibilități dată de social media. Dacă în alte ocazii spuneam că scriu pentru mine, ceea ce putea fi o ipocrizie, de data aceasta îmi dau seama că mă pot rezuma la o lume invizibilă în ochii celorlalți și care mă poate satisface pe deplin, fără pretenția de showing-off care îmi repugnă, pe zi ce trece, tot mai tare.

Cu toate acestea, o vizită recentă într-un orășel pe care îl iubesc mult, m-a determinat să scriu.

Prinderea în cuvinte, a ceva dificil de exprimat oricum, doar ca trăire de scurtă durată, se dovedește o treabă extrem de anevoioasă când apare interogația a quoi bon?

Cu toate acestea, cu toate acestea…iată-mă că scriu, pentru că este vorba despre Yvoire. Yvoire este un loc magic, mic și plin de farmec, aflat foarte aproape de locul, unde probabil o să stau în curând.

Cu Yvoire-ul a fost ca într-o poveste de dragoste la prima vedere, ceva ce nu trece așa ușor, oricât timp s-ar scurge. Te poți îndrăgosti de locuri, sau de cărți sau de oameni, cred că este aceeași emoție prezentă.

Am cunoscut Yvoire-ul vara, așa cum am povestit aici dar am povestit și despre el iarna, așa cum puteți citi aici.

Deși e început de an și ar fi trebuit să postez ceva înveselitor am ales să scriu despre Yvoire-ul de anul acesta, trist cum nu credeam să-l văd vreodată. Duse au fost toate luminițele sale de Sărbători, toată veselia aparentă a exteriorității sale, ce îndemna altă dată turiștii la poze ușurele de Instagram sau Fb.

Aidoma aripilor unui înger care stătea pe pomul de Crăciun la mare loc de cinste, în copilăria mea, aripi care deveniseră, odată cu trecerea timpului din albe, cenușii- un cenușiu cu reflexe albăstrii- despre care eu eram convinsă că așa fusese la originile sale pierdute în timp, și pe care oricum îl iubeam necondiționat, indiferent de starea fizică în care s-ar fi aflat, așa am găsit anul acesta, locul meu magic.

Yvoire este un oraș mic, de fapt, chiar o comună de pe la noi, care trăiește exclusiv din turism și din micii artizani care au magazine drăguțe și cochete deschise și ospitaliere. Adică, aveau.

Ca-n Vestul vechi sălbatic din filmele tot, ale copilăriei, părea prădat sau jefuit, deși frumusețea sa aparte există intrinsec după cum veți putea vedea și din poze.

E foarte greu să faci turism când afară e frig, așa că am găsit un restaurant, altă dată plin de lume din care se auzeau chiote și veselie- acum era deschis doar pentru vin fiert care se servea afară, și poate câteva sandwich-uri la purtător.

A ieșit un tip care și-a pus iute pe față masca, nu foarte convins, care ne-a servit cu vin fierbinte și aromat. Un pahar a costat 4.50 E. M-am întrebat câte pahare ar trebui să vândă ca să-i merite, și la o simplă socoteală m-a bufnit instant plânsul. Nu pentru că nu ar fi câștigat îndestulător, nici nu se punea vorba, ci ca idee de rezistență no matter what în vicisitudinea epocii de rahat pe care o traversăm.

Cu paharul în mână am ajuns în piața mare, unde în vremurile bune aveau loc tot felul de concursuri- de gătit și alte cele, care adunau la un loc oameni veseli și colorați.

Pe colțul din partea stângă a pieței era o casă mică, pe care o țineam bine minte pentru cochetăria și designul original al exteriorului, fie vară, fie iarnă. Părea pustie. Nici un semn de viețuire în exterior, nici un semn de bucurie al Sărbătorilor.

Vis-a-vis, un alt restaurant cu specific savoyard, cu litere mari te îmbia la fondue și alte specialități locale. Literele rămăseseră acolo, dar ferestrele erau întunecate. Un puls al unei existențe fragile era reprezentat, cumva în partea stângă a ferestrei, unde la adăpostul unui pervaz, era creat un ambient de sărbătoare, cu mult lemn, crengi și globuri, care parcă te chema acolo, încercând să-ți arate că mai suflă, ca un semn pentru o viitoare revenire.

Am făcut poze, m-am apropiat cu speranță să cercetez detaliile, în timp ce-mi sorbeam vinul. Un urs polar în miniatură era căzut și în timp ce-l ridicam mi-au dat din nou, lacrimile. Pentru că dacă ursul era căzut, era semn că nu se prea trecea pe-acolo deși decorul voia să-ți demonstreze, taman contrariul.

După ce mi-a trecut tristețea, m-a lovit revolta, de bună seamă. Am realizat că dacă în orașele mari nu simți tristețea locurilor ferecate, datorită marilor retaileri sau corporațiilor, ținute de noi în brațe, pe cheltuiala noastră de tolomaci comozi, într-un locșor mititel bazat pe micii întreprinzători, pe artizanat sau produse locale, treaba stă cu totul altfel. Mult mai nasol.

Din fericire, erau și câteva magazine drăgălașe deschise și mi-am mai revenit în simțiri. Mă gândeam la România mea, unde nu-ți dă statul sume compensatoare pentru că ți-a barat inițiativa ta particulară în care, unii au băgat poate tot ce aveau.

Eeh, sănătoși să fim, vorba aia! Cu toată tristețea după amiezii de iarnă înnorată, o să puteți vedea că Yvoire-ul este frumos în esența sa cea mai intimă dincolo de exterioritatea sa cu iz comercial ademenitor al altor anotimpuri.

Iar despre mine, dacă n-am plâns la prezentarea Saint Laurent desfășurată într-un deșert fără public, în culori austere, dar nici la Concertul de Anul Nou de la Viena care a avut loc într-o sală fără public, aflați că am plâns la tăcerea și tristețea străzilor goale din micul oraș bijuterie Yvoire.

Cu toate acestea, speranța moare ultima.