Noroc cu blogul. Blogul e ca un fel de pungă de aia în care urla Tom, motanul departe în pădure să nu se facă de cacao și să trezească dulăul. Mie nu mi-e de dulăi, dar ca să nu-mi iasă alergii dubioase pe corp ca-n ultima perioadă, trebuie să urlu și eu în punguța mea.

Deci: blog terapeutic.

Nu știu cum să spun ca să nu par afurisită sau arogantă, că oamenii au devenit atît de suficienți, că dacă îți cer păreri și tu, mai modest zici că nu-i ok, apoi mai vehement, repeți că nu e bine, apoi, finalmente te enervezi și-i spui să-și vadă lungul sau scurtul nasului, îți auzi că ești arogant, sau rău, sau, cel mai mișto, invidios. Eu în chestiuni de design nu am cum să fiu invidioasă pentru ceva ce nu trece linia de sosire, pentru ceva ce nu și-a dat încă elementarul examen de capacitate. E ca faza că dacă eu am cele mai trendy perii de păr, cască de coafor, soluții și șampoane și mă descurc perfect să-mi pun părul pe moațe în noaptea de Rev, asta nu mă face hair-stylist. Sunt un amator cu ustensile fără cea mai vagă noțiune despre această meserie. Acum, că eu mă pun și trimit poze prietenilor mei stiliști, cu ce fac în capetele oamenilor, din baia mea ultra-dotată ca un salon veritabil, și le arăt ce-am mai ”creat” tot nu mă clasifică ca hair-stylist. Unii, mai binevoitori, încearcă să-mi dea sfaturi. Eu nu-i ascult că-s convinsă de geniul meu.

Mai am talentul de a-mi prepara tot felul de licori și creme naturale pentru față și corp. Și am toooot ce-mi trebuie, mai puțin know-how-ul și cunoașterea. Pot fi eu farmacist, chimist sau parfumier? Pe naiba. Sunt o nenorocită de amatoare. Ce dacă lumea vine la mine să le fac peeling natural și mă plătește? Că dacă alții n-au noțiuni elementare despre asta și pun botul, ce-s eu de vină? Eu știu că-s bună, degeaba mi-ar zice Mihaela, cosmeticiana mea să mă-ntorc la haine, că le fac mai bine decît peelingul.

You ve got the idea? În ”lumița” noastră perfectă, oamenii, unii, fac tot felul de chestii la care ei cred că se pricep. Problema este că atunci  cînd sunt chestii legate de artă, mă vexează  și deopotrivă agresează, profund. Am mai zis eu undeva, departe în vreme, pe FB că dacă artiștii s-ar băga în avocatură, sau medicină sau cibernetică ar ieși dezastre, dacă ăștia în suficiența lor, ar avea aceeași aroganță cum o au alții de se cred creatori. Și nu-i problemă că-și vînd produsele.

Problema e că perpetuezi un lanț etern și retard în interiorul unui așa zis public.

Nu sunt nervoasă. V-am zis că nu mă enervez eu așa ușor. Sunt numai foarte REA de gură. Că gura mea a bătut multe dosuri de-a lungul vremii, așa cum s-a exprimat cu ani buni în urmă, șefa mea de catedră de la universitatea din Sibiu, care era biochimista la Catedra de Istorie unde eu predam designul vestimentar. Faină combinație. Foarte profi. Got the point?

Un domn care scrie povești, cică, și are o pagină pe FB pe lîngă niște chestii absolut comune pe care le debitează, mai postează poze cu realizările, spune el, ale unui nou Brîncuși. Un tînăr care s-a amuzat și el cînd a văzut exprimarea dar care nu l-a pus să șteargă chestia asta. I-am spus domnului într-un scurt comentariu că să nu mai facă deservicii de acest gen fără pricepere și cunoaștere elementară și l-am zburat din lista mea fără drept de apel, neinteresîndu-mă replica sa pe care mi-am imaginat-o perfect, și știți de ce? Pentru că într-o altă înțelepciune de FB spusese că urăște iarna. Mie asta îmi spune mult despre un om.  Cum să urăști un anotimp?

 Hiperbolizarea în necunoștință de cauză naște monștrii. Ca și somnul rațiunii (națiunii-ca-n Cațavenci) pe ritmuri de respirație horcăită. 

Unii fac hăinuțe, alții fac ghetuțe sau poșețele. Au, poate, tot ce le trebuie dar nu au cunoașterea. Și nu vorbesc despre studii universitare neapărat, ci despre un autodidacticism care presupune flexibilitate, deschidere și dorința de noutate. Nu presupune suficiență, încăpățînare și rigiditate. Fixarea în tipare mentale este foarte periculoasă, mai ales pentru cei cu care se intră în contact.

Contra-exemplu binevenit. Fosta mea studentă și actualmente prietenă, Anamaria Șut, un tînăr designer foarte muncitor și talentat va aplica pentru un curs de design și tehnică pentru pălării. De ce nu s-a apucat direct de ele, că doar e domeniu cît se poate de conex designului vestimentar? Păi hai că vă spun eu de ce. Dacă ai pășit pe acest tărîm și știi cît studiu presupune designul și cîte ramificații se pot naște dintr-o nenorocită de schiță nu-ți mai permiți defel să tratezi cu ușurință treaba că, deh, alții- s mai proști și nu știu. Chapeau, Ani.

Contra-exemplu 2 binevenit. Ieri, o seară plăcută intens în atelierul colegului meu Horațiu Weiker care face niște bijuterii minunaaate. S-a apucat de asta cu știința perfectă a compoziței și a ceea ce înseamnă designul. Și a adăugat prin studiu tot restul.  Despre Horațiu și Anca, va mai veni vorba pe aici.

Horațiu Weiker- One of a Kind Statement Necklace – Recycled Silver 925, Onyx, Lemon Quartz and Green Chalcedony. Entirely handmade.

Un secret: cei care își iubesc meseria și sunt perfect dedicați nu te vor obosi niciodată agasîndu-te cu genialitatea lor, pentru că pur și simplu cînele care latră nu mușcă.