M-am intalnit cu fotografiile lui Paolo Roversi cand eram studenta, daca mai imi amintesc bine. Pe vremea aceea, cand iti cadea in mana o revista Vogue era mana cereasca si noi ,in anii aceia cand inca nu erau atat de multe surse de informatii ( inceputul anilor 90) si marele internet, eram avizi de a afla si vedea cat mai multe, intuind, mai degraba, ce se intampla decat stiind sau avand surse sigure. In cu totul alta ordine de idei, eu sunt pasionata pana la nebunia de colectionar de tot ce inseamna revista de moda. Am nenumarate fashion magazines pe care le colectionez de ani buni , cu incepere din chiar acei ani 90 si m-a fascinat tot ce are legatura cu o revista de moda incepand , bineinteles de la imagini, de la mirosul paginilor si luciul lor pana la informatiile mai mult sau mai putin profunde si pana la iluzia pe care o creeaza moda in sufletul unei femei…e ca un fel de promisiune sigura pentru un vis reusit!
Femeile din pozele lui Roversi sunt mai mereu fragile, nesigure, extrem de romantice, invaluite in halouri care le ascund-reveland frumusetea vulnerabila si pe alocuri usor bolnavicioasa…dezvaluind din cand in cand sub aspectul de Lolita o senzualitate fara nici un echivoc. E femeia care tace si spune totul prin gesturile de abandon si aparare, cu ochii mari si umezi, cu fardul de multe ori intins ca dupa o noapte de iubire, care se daruieste si se refuza, sau care in posturi serioase si demne trimite semnale contradictorii ca un temnicer flamand. Vesmintele sunt mijloacele ei subtile de exprimare si revelare a acestei feminitati paradoxale.
Fotografia de moda a lui Paolo Roversi are ceva din picturalitatea frescelor italiene renascentiste; imaginile sunt prelucrate multe dintre ele si voit “distruse” ca sa transmita acea idee de “vecchio”, cumva atemporala ca o continuare magica a ideii de feminitate surprinsa in timp.